Tot de la reviste pornind:
Adevărata obârşie a poporului român
Alexandru Philippide – Originea românilor(O.R.), reeditată după 90 de ani de la prima apariţie

        La Iaşi, la sărbătorirea a 25 de ani de activitate, deosebit de fructuoasă, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza are marele merit că, la 90 de ani de la prima ediţie, tipăreşte şi oferă în 2014, celor interesaţi, monumentala operă Originea românilor (O.R) a întemeietorului şcolii ieşene, profesorul Alexandru Philippide (1859-1933) – o care al cărei destin ţinut în umbră, reînvie, ca semn al deschiderii ştiinţifice, a evoluţiei gândirii noaste în timp.

În prefaţa la primul volum Originea românilor – „Ce spun izvoarele istorice” – profesorul recunoaşte de la început: „N-am putut stăpâni decât o parte din materie şi din literatura privitoare la chestiune – Originea românilor n. a. ; …tot ce s-a scris, ori se va fi scris, asupra chestiunii în limbile ungurească, sârbă, bulgară, cehă, polonă, rusească, ori în vreo limbă germană nordică, n-am putut consulta, cu excepţia de dările de seamă care s-au făcut prin reviste germane ori în alte scrieri asupra câtorva din lucrările scrise în vreme din aceste limbi”.

Şi pentru că aşa au stat lucrurile, savantul s-a dus la… „mijloacele de informaţie, la izvoare pe de o parte, la scrieri pe baza izvoarelor pe de alta” – cărora „le –a dat toată atenţia!”,

Cel mai important izvor, – spune el, – i-a fost limba românească, atât însemnat cât şi nou!, arătândude natură istorică referitoare la romanitatea în Dacia şi împrejurimi (Peninsula Balcanică şi zona Panonică) obţinute pe baza celor desprinse din scrierile istoricilor şi geografilor antici şi medievali”, de natură să înţelegem demersul iniţial şi punctul de vedere al autorului, din perspectiva exigenţelor viziunii conştiente, după care oricărui cititor îi incubă interesul cunoaşterii. În cuprins găsim date nu doar despre romanitatea în Dacia şi Peninsula Balcanică, ci şi pertinente observaţii ale istoricilor, după cuceririle romane în lume, populaţii ante-romane, înainte de cucerirea romană şi după retragerea aureliană.

Ce spun izvoarele istorice, titlul primului volum, înseamnă detalierea a mii de inscripţii, care cuprind zeci de mii de antroponime şi de toponime, relatări ale istoricilor antici, greci şi latini, texte multe medievale, care ca să compenseze documentele lipsă, documentele directe, viabile şi edificatoare perioadelor care cuprind un mileniu, totul este făcut cu metodă, de la tracii lui Herodot la Dio Casius, sistematic, confirmând exegezele moderne, şi în cazul de faţă teziste. Nici nu s-ar fi putut scrie altfel, decât cu atenţie, despre originile unui popor pentru cunoaşterea istoriei căruia aproape totul lipseşte.

Faţă de exegezele altor istorici – care apelează la datele oferite de istoria sunetelor, de formele şi semantica lexicului – filologul, lingvistul, profesorul Philippide scrie istorie într-un fel aparte, bazându-se tocmai pe date şi repere lingvistice, deosebit de convingătoare. Dar şi supărătoare, explicaţie şi a întârzierii reeditărilor. Cartea de faţă însă, cum se procedează şi astăzi, este o valorificare arhivistică, oricând lecţie pentru editori. Ea cumulează şi se bazează pe ceea ce este răbdarea şi aşteptarea de autor – o sumă de cursuri universitare care marchează colaborarea în timp dinte autor, studenţi şi cititori, adesea rod ale polemicilor de confruntare ştiinţifică la catedră, în spaţiul public sau cu specialiştii străini.

„Originea românilor reprezintă, cu siguranţă, nu numai capodopera lui Alexandru Philippescu, dar şi una din cele mai valoroase opere pe care ştiinţa românească le-a dat”, este de părere Alex. Gafton – „Originea românilor piatră de temelie a şcolii lingvistice de la Iaşi” . Intenţia sa expresă a fost să observe „cum se poate proba că, cutare limbi, câteodată foarte deosebite la un moment dat una de alta, sunt vorbite de acelaşi neam de oameni”

„Consultând izvoarele, savantul parcurge o întreagă istorie, atent la detaliile care o compun şi o animă, determinându-i caracteristicile definitorii, urmărind procesul de romanizare cu reuşitele, pierderile şi lipsurilor sale”.

Asemănată cu un corp, întreaga lucrare – cele două volume – este un întreg ale cărui celule există şi funcţionează organic într-un mod unitar.

Şi parcă răspunzându-i după circa 90 de ani unui tânăr scriitor şi publicist din zilele noastre care socoteşte că „lectura prea multă dăunează grav sănătăţii” omului, savantul referindu-se la dificultatea înţelegerii textului lucrării sale, subliniind că ştiinţa nu e uşoară, conchide, ca să audă cine mai are simţul înţelegerii: „Cine se tâmpeşte de multă carte, acela era tâmp de acasă” (apud Carmen-Gabriela Pamfil, 2008:25).

Întrebări ca acestea, “Cât de departe ajunsese romanizarea Peninsulei Balcanice?” (p. 93); „Ce putea şti Petru Maior despre aşa ceva?” (p. 355); „Limba latină populară! Aşa de populară, cum a fost populară limba franceză când s-a introdus întâi în coloniile franceze, ori limba ingleze” (cap.V. p. 358 a lucrării); „Când a încetat de a trăi limba comună latină?” (p.364); „Ce neamuri de oameni se vor fi ascunzând sub numele nehotărâte, pe care nu le putem constata ca illyro-panone, ca thrace sau celte…?” (p. 642), rămân a fi completate, poate, tot de catedrele universitate…

Se ştie însă precis, în cadrul demersului ştiinţific, profesorul a respins formulele cu generalizări, vorba pripită, exemplu în acest sens fiindu-ne felul cum tratează problema existenţei împrumuturilor vechi germane în limba română: „Deja Petru Maior în „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”… a afirmat că nici un cuvânt gol nu există în limba română. Iar Haşdeu în „Istoria critică a românilor”… zice: „Scormonind pretutindeni în paragrafii precedenţi şi zgândărind toate coardele şi cordiţele limbii române, noi nu găsim nici o umbră de necontestabil gotism, măcar în două optimi ale unei singure vorbe”, ca acelaşi lucru să-l spună şi Sextil Puşcariu – „completa lipsă de cuvinte de origine germană în limba română” (Lateinsches ti und ki im Rumânischen).

Nici nu ar putea să fie altfel, că tot de la Alexandru Philippide aflăm cum s-a scris din totdeauna istoria. Este citat istoricul latin Flavius Vopiscus (Siracuza) care, scriind despre părăsirea totală a Daciei sub Aurelian este pomenit astfel: „Dar Vopiscus însuşi nu-i de bună credinţă. El a scris viaţa lui Aurelian din îndemnul unei rude a Împăratului, un mare personaj, prefectul Romei, faţă de care scriitorul era legat prin consideraţii de tot felul şi de la care căpătase chiar un îndemn direct să minţească: „Scrie, a zis odată acel personaj către Vopiscus, cum îţi place, fără grijă, spune ce vrei, vei avea de colegi ai minciunilor pe toţi scriitorii de istorie” (p. 413), cea ce şi explică de ce lucrarea lui şi a tovarăşilor lui de compunere, scrisă în timpul împăraţilor Diocleţian şi Constantin, este şi rămâne contradictorie, „dovedită a fi o ficţiune pură”.

Tot Philippide, imparţial, referindu-se la greci, p. 451, scrie: „Concluziile pe care le-ar putea trage cineva asupra limbii latine populare de la mijlocul secolului al VI-lea din numele de localităţi ale lui Procopius (din Caesareea) nu pot fi decât aproximative pentru motivul că Procopius nu era grec, ci un semit grecizat, iar grecii au excelat în stâlcirea numelor proprii, fie de persoane, fie de localităţi”.

Mai mult decât ironic, sarcastic este profesorul când scrie: “Un specialist român la Lipsca”, Iaşi, 1910: „Dl. W., după cum a alergat prin ţările locuite de românii din Dacia, tot aşa a alergat prin ţările locuite de macedoromâni şi a prins din fuga calului câteva cunoştinţi superficiale asupra limbii româneşti, decât şi acele puţine şi greşite cunoştinţi s-au amestecat în capul D-sale şi au făcut o harababură din care nu ştie cum să se descurce”. Iar despre un alt polemist, Dl P., „în tratarea etimologiilor, spune că nu le consideră corect înţelesurile pentru că: a) atribuie oamenilor păreri pe care nu le-au susţinut şi b) nu le atribuie tocmai păreri pe care le-au susţinut, adică nu dă cezarului ce este al cezarului”.

Învăţaţilor le găseşte şi o scuză în folosirea limbii române: „Învăţaţii n-au vreme să-şi îngrijească forma, pentru că se tem c-or muri şi n-or avea când să ne spună toată înţelepciunea ce au în minte. Ce bine ar fi prins omenirii ca măcar jumătate din această înţelepciune să fi rămas pentru veşnicie ascunsă în creierul învăţaţilor!”

Aşa stând lucrurile, scriind istorie, cum să nu simţi lipsa documentelor directe, viabile mileniului aceluia despre care, după cum am văzut, se mai scrie după comanda care poartă numele de interesul cuiva ( a se vedea şi „De belo Dacico”, p. 222, din „Dacii la ei acasă”, de Ion N. Oprea, Ed. PIM, Iaşi, 2014).