Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Mihai Eminescu despre originea românilor

             Mihai Eminescu despre originea românilor

 

În apogeul activităţii gazetăreşti, după activitatea de la Biblioteca Centrală din Iaşi şi la Curierul de Iaşi (mai 1876- octombrie 1877) unde făcuse cronică de politică externă, internă, culturală, dramatică şi artistică, precum Asachi, Kogălniceanu şi Negruzzi mai înainte în organele lor de presă cu caracter enciclopedic, Mihai Eminescu (cel pe care unii români, Horia Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu îl văd depăşit intelectual şi ca om), ajuns la Timpul, cotidian bucureştean, la chemarea prietenului său Ioan Slavici, în octombrie 1877, unde devine  redactor-şef, apoi prim-redactor, în articolele sale răspunde chestiunilor zilei, printre care şi cele despre originea românilor.

Susţinerea originii latine a poporului şi a limbii române, apărarea unităţii culturale, a drepturilor  naţionale a românilor sunt şi rămân aspecte importante ale publicisticii sale.

Remarcabil  documentat, la nivelul cunoştinţelor de atunci, când în 1877 la Budapesta apare lucrarea Etnografie von Ungam de P. Hunfalvy, plecând de la susţinerile ştiinţifice ale unor reputaţi români şi străini, între care Friedrich Christian Diez şi I.  Jung, Mihai Eminescu răspunde şi combate tezele neştiinţifice ale lingvistului german C. Fligir, ale istoricului Robert Roesler şi ale etnografului maghiar.

Urmare a publicării în Fremden-Blatt din 5/17 ianuarie 1878 a articolului Die Abstammung der Rumanen în care era prezentată conferinţa ţinută de dr. Fligir, Mihai Eminescu scria în Timpul din 13 ianuarie 1878:

Originea românilor

La 4/16 ianuarie d. dr. Fligir a ţinut la adunarea Societăţii antropologice din Viena o conferinţă prin care a combătut părerea românilor că poporul  lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităţilor Bucureşti şi Iaşi, în cari se zicea că Italia este muma comună şi a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulţi învăţaţi italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formaţiunea craniului la români este cu totul deoebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susţinută de români de la coloniştii soldaţi din Italia e un fantom, căci războiele civile depopulase Italia însăşi încă de Traian şi e istoric constatat ( ?) că, spre A coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni seitice ( ?) din Asia Mică, din Siria ş.a. Dacă românii ar avea cuvânt să-şi deducă originea de la coloniştii romani, atunci ar fi înrudiţi prin sânge cu italienii, ci cu jidanii ( ?). D. Fligir polimizează contra lui Mommsen şi a altor învăţaţi, cari iau limba română drept dovadă a originei italiene, şi el susţine că românii sunt coborâtorii direcţi ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit şi altele limba latină, şi d-sa a sprijinit această teză, arătând că şi alte popoare barbare, cu care cele dintâi au venit în contact în vremea migraţiunii, şi-au ap®opriat cu uşurinţă limba latină.

La teza aceasta a d-lui dr. Fligir vom răspunde numai prin câteva observări :

1.Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decât numai  « două ». În orice caz însă semiţii d-lui Fligir ar fi lăsat în limbă o urmă cât de slabă care însă nu se găseşte deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gâtlejul, cerul gurii şi părătuşul  lor, deci am găsi urme de „fonologie” semitică în limba română caz care asemenea nu se-ntâmplă. Am trebui să avem azi o limbă latină pronunţată jidoveşte. Toţi ştiu însă că jidanii moderni de ex. , chiar de o sută de  ani să fie în ţară, nu sunt în stare să pronunţe româneşte.

…3. Nu ştim cum e istoric constatat că coloniştii ar fi fost semiţi. Ex. toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce se vorbeşte despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria Asia Mică ş. a.

4. Dacă coloniştii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decât limba latină clasică. În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinităţi arhaice, ce nu se putuse păstra decât tocmai numai în Italia şi nu la cei ce-n-văţau limba clasică a statului. Cine-nvaţă azi fanţuzeşte sau nemţeşte învaţă limba scrisă, nu cea vorbită prin ţinuturi depărtate,  în care s-au păstrat urmele limbii vechi.

5. Coborârea din traci o negăm  pur şi simplu. Affirmanti obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de  păreri. Poate c-am ieşi la urmă şi chinezi şi turcomani şi tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedeşte nimic.

Cine a(u) fost dacii, care au fost limba lor nu se ştie  nici până astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neexceptând pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică”.
*
Că Mihai Eminescu a fost şi a rămas un mare gazetar, şi nu numai atât, un mare filozof cu o premoniţie care numai timpul o dezleagă, reamintesc, în iulie 1881, la 31 de ani ai săi, referindu-se la soluţionarea problemei românilor el nu doar că exprima optimismul necesar, dar a văzut desăvârşirea solidarităţii sociale şi unirea lor într-un stat unitar, de sine stătător,  în timp de 40 de ani, adică în 1921, lucru care s-a întâmplat cu trei ani mai devreme, în 1918.

De asemenea, ca literat şi om de ştiinţă, filosof, scriind mai întâi poemul-roman Geniu Pustiu, apoi nuvela Sărmanul Dionis, lucrări care trebuie citite de la dreapta la stânga precum Codul dacic Rohonczy (adică mai întâi romanul şi apoi nuvela), găsim o colecţie de previziuni ştiinţifice, multe descoperite efectiv mult mai târziu – teleportarea (1943), zborul pe lună (1969), OZN-urile şi Calea Lactee, timpul imaginar (1985)…

Este Mihai Eminescu un inactual, om bun de păstrat la Congelatorul Istoriei României, cum cred Horia Roman Patapievici sau Mircea Cărtărescu?



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Interesant articol, de recitit!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5