Primit pentru publicare: 30 ian.2015.
Autor: Ion N. OPREA, Iași.
Publicat: 30 ian.2015

Adevărata obârşie a poporului român
Carmen Sylva, regina Elisabeta a României cu urechile şi inima la Adevărata obârşie a românilor

Aflată în ianuarie 1910 împreună cu Regele Carol I în Abbazia, Imperiul Habsburgic, azi Opatiţa din Croaţia, în plimbările sale prin staţiunea celebrităţilor lumii politice şi culturale de atunci, urechile i-au fost sensibilizate şi de vorba localnicilor.

Despre discuţiile lungi şi animate purtate, ca şi despre uşurinţa cu care se înţelegea ea cu “ciribirii” – localnicii – au scris reporterii vremii: „La un moment dat, (Regina) e atrasă de limba stranie a unor ţărani ce şedeau pe o bancă: cum se face, oare, că ei vorbesc limba română? I-a întrebat cine erau, iar ei, în simplitatea lor, i-au răspuns că sunt „ciribiri” din Istria, fără ca măcar pe departe să intuiască faptul că cea care le vorbea era regina unui popor puternic, a unui popor renăscut, popor de care, deşi atât de îndepărtaţi, aparţineau şi ei, fără să se fi gândit vreodată că undeva, într-o altă lume, există alţi oameni de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă cu ei”.

Şi tot ziarele: „Carmen Sylva regăsea, dincolo de Dunăre, dincolo de munţi şi de mare, aceeaşi simplitate şi prospeţime a iubiţilor săi supuşi valahi şi moldavi; de îndată ce şi-au învins neîncrederea, „ciribirii” s-au entuziasmat la gândul că întâlniseră o mare doamnă care vorbea ca ei. nu erau, deci, singuri pe lume! Întâlnirea de la Abbazia nu a rămas fără efecte. La scurtă vreme, într-unul dintre satele româneşti din zonă, la Scrobe, în amintirea vizitei regale, oamenii au pus, deasupra sărăcăciosului lor birt, o tăblie uriaşă pe care scria: „Acest loc e parte din România Mare!”.”

Chiar în acea perioadă învăţaţii români – Ioan Maiorescu şi Teodor Burada – făceau şi ei cunoscut, că acolo, pe malurile Adriaticii, la peste 1000 kilometri de Ţară, mai cu seamă în munţi dar existau şi sate întregi unde oameni, cărora li se ziceau vlahi, morlaci, morovlahii, sau vlahii negri, vorbeau aceeaşi limbă ca cei din România

Despre populaţia aceasta neinformaţii nu prea vorbeau de bine. În anii Iluminismului, după 1700, lumea ştiinţifică a început a spune adevărul şi despre cei care erau alţii decât slavii. Alberto Fortis, abatele veneţian, îi scria protectorului său, contele John Stuart, ministru în Marea Britanie, că morlacii nu sunt deloc aşa cum se vorbeşte rău despre ei, ci, dimpotrivă, şi lasă, la 1774, o monografie a acestei populaţii. Scriitorul italian Giuseppe Praga chiar o Istorie a Dalmaţiei, 250 de pagini, în care prezenţa morlacilor de pe malul Adriaticii, pe bază de documente, de la 1280 şi după 1600, este un fapt important. „Secole la rând, spune el, morlacii au fost cei mai numeroşi locuitori ai ţărmului Adriaticii din dreptul Munţilor Velebit. Când croaţii sau veneţienii erau doar câteva mii prin oraşe, morlacii erau cu zecile de mii, chiar 50.000 pe la 1700, în munţii din jur”. În zilele noastre, 2014, un jurnalist şi scriitor italian, iubitor al românilor, Paolo Rumiz, mare specialist în ştiinţa istoriei balcanice, are scrieri evidente despre Vlahii de pe malul Adriaticii.

Despre ei, cei din „Muntele Morlacilor”, istoricul Giuseppe Praga ne spune: „Sunt „pastores Romanorum”, cum îi numesc documentele medievale; vorbesc o limbă neolatină, au religie greco-ortodoxă şi se mută cu turmele lor între munte şi câmpie, organizaţi într-un soi de triburi numite „cătuni” (cătune), în fruntea cărora este un „cantunar”. Contopiţi total cu nomadismul lor (greu de înţeles pentru străini), nu se supun nici unei suveranităţi. au un temperament generos, dar războinic”.

Preţuind propria suveranitate, de nimeni impusă, lor „nu li se poate impune cu forţa un cneaz. Dacă un cneaz nu e dorit, trebuie să existe consultări pentru a avea permisiunea de a-l schimba”, scrie într-un document din 1435, cu privire la morlacii de pe Valea Cetinei, din Dalmaţia. Şi tot acolo: „Nu poate fi deasupra voievodului lor nici un croat, doar unul dintre ei trebuie să fie voievod, care va da ordine şi se va consilia cu cneazul nostru”, exact că în ţările româneşti, cu folosirea “Sfatul bătrânilor”. „Judecata trebuie făcută pentru ei la Senj (Cetatea Senj, fosta capitală a morlacilor în vremea Dalmaţiei), iar la judecata lor nu poate participa nici un croat, doar cneazul şi juzii lor”.

Despre organizarea şi sistemul lor administrativ istoricul Giuseppe Praga scrie, parcă mirându-se: „În ciuda sistemului administrativ perfect al Veneţiei, morlacii rămân deasupra tuturor legilor, disparaţi, mereu înarmaţi, fiecare pe terenul lui, în jurul propriei stâni, în adăposturi primordiale, refractari la orice formă de convieţuire socială”.

La recensământul organizat de guvernul croat în 1991 doar 22 de oameni din întreaga ţară s-au declarat morlaci. După doar zece ani, în declarata democraţie, alta decât cea de pe vremea lui Tito, la recensământul din 2001 NICIUNUL. Care să fie cauza, adevărul despre dispariţia statistică a morlacilor, că Muntele Velebit este încă a lor? Giuseppe Praga, istoricul, dă câteva explicaţii: morlacii nu s-au lăsat şi nu se lasă a fi disciplinaţi de administraţie; fiind ortodocşi, permanent au fost supuşi asaltului catolicilor, chiar cu conflicte directe; după anul 1800 mai ales asaltul iredentist slav asupra latinităţii locale a fost manifest, din care comunitatea morlacă a îngenuncheat; cele două războaie mondiale, amplificarea ofensivei panslavismului şi dictatura lui Tito, răfuielile interne din Jugoslavia după 1990, noul val al iredentismului de tip nou, despre care scrie dramatic şi Paolo Rumiz în reportajele sale, sunt explicaţii care vin în contrazicere cu ceea ce se întâmplă în lume.

Dacă în Croaţia şi în Balcanii slavici populaţia din Carpaţi sosită cândva în „transhumanţă” dispare statistic, deşi vieţuieşte, în ţări ca Polonia, Cehia şi Slovacia, fii vlahilor de odinioară se declară mândri că sunt urmaşii ciobanilor din Munţii Carpaţi şi se înfrăţesc Istoriografia instituţională locală, acolo, vorbeşte liber despre vlahi şi originea lor din Carpaţi fără ca cineva să piardă economic, politic sau social-cultural.

Cehii, spun faptele, organizează spectacole şi muzee în aer liber, închinate vlahilor, susţinând că istoric, economic şi cultural-ştiinţific învaţă de la ei şi astăzi.

Cât despre Carmen Sylva,   pentru că puţini cititori români îşi mai aduc aminte de opera reginei Elisabeta a României, reamintesc ceea ce scriam în volumul “Bucovina în presa vremii, Cernăuţi 1811-2004” (Ion N. Oprea, Ed. Edict, 2004, p.. 47), preluând din gazeta săptămânală Cuvântul ţărănimii, organ al partidului condus de omul politic Nicolae Lupu, 1936.

„De interes pentru cititorii Foiţei din Cuvântul Ţărănimii este şi Carmen Sylva, de Filimon Taniac (nr.522 din 8 martie 1936) din care redăm partea articolului referitoare la operele literare ale reginei, necunoscute multora, înşirate, cum spune F.T. „câte le cunosc şi despre care ştiu că au fost publicate înainte de război:

…”Din Regatul Carmen Sylva, o serie de tradiţiuni şi legende poporale conţine: Fiica lui Decebal, Insula Şerpilor, Dragomirna, Legenda lui Bucur, Mama lui Ştefan cel Mare, Movila lui Burcel, În Vrancea, Meşterul Manole, Mioriţa, Şalga, Doncilă, Oprişan, Pietrele doamnei, Petru Cercel, Mihu Copilu, Călugăriţa, Moşul şi Baba, Dragoste de ţigan, Neaga, Căderea Vidinului, Cum a aflat Alecsandri baladele sale; această carte a fost dedicată poetului Vasile Alecsandri.

Poveştile Peleşului conţin următoarele legende: Peleşul, Vârful cu dor, Furnica, Piatra arsă, Jipii, Caraimanul, Peştera Ialomiţei, Ceahlăul, Valea rea, Balta. Râul doamnei, Dâmboviţa, Puiul.

Poeme româneşti, traduse în limba germană, publicate de Mite Kremnitz, prietena şi în multe colaboratoarea Reginei.

Trei romane: Din două lumi, Poşta de război, Astra, scrise în colaborarea ambelor scriitoare şi publicate sub pseudonimul Dito şi Idem.

O serie de novele, tot de Dito şi Idem sub titlul În rătăcire conţin: Răzbunare, Romanul Zoiei, Pablo Domenec, Vera, Noria şi tot în aceeaşi colaborare tragedia istorică Ana Boleyn.

Volumele de poezii germane originale: Furtune, Liniştea mea, Vrăjitoarea, Iehovan, Patria, Cântece de meseriaşi, Rheinul meu, Cântece de Mare şi Cartea mea; multe din aceste poezii au fost traduse în limba românească de Coşbuc şi publicate în Minerva, 1906, sub titlul Valuri alinate. Trebuie să mai existe traduceri din poeziile Carmen Sylvei şi de alţii, căci de exemplu, eu cunosc poezia Cina cea de taină în două versiuni româneşti, una de Coşbuc şi una de A.Toma.

Dramele: Ulranda, Vârful cu dor, Curaj femeiesc şi Meşterul Manole; aceasta din urmă a fost reprezentată cu mult succes la Burgteatru din Viena şi la Leipzig.

… Pentru completare mai amintesc următoarele opere literare ale reginei şi poetei Carmen Sylva: În luncă, o idilă românească, traducerea în limba germană a romanului lui Pierre Lotti Pescarii din Islanda, în româneşte de C. Sandu-Aldea; Pe Dunăre, descriere în limba germană a călătoriei familiei regale pe Dunăre în anul 1904; lucrarea mai sus amintită despre Naşterea dramei Meşterul Manole şi în sfârşit, autocomemorarea cu ocazia celei de-a 60-a aniversare a Carmen Syilvei în Leipziger Illustrierte Zeitung din decembrie 1903.”

… O laudă germanii fiindcă a fost dintre ai lor, o laudă românii fiindcă a devenit a lor – ar zice un necunoscător sau un suflet acru. Dar opera literară a Carmen Sylvei care a fost tradusă în limbile armeană, bulgară, cehă, daneză, engleză, franceză, grecească, italiană, maghiară, neoirlandeză, polonă, română, rusă, spaniolă, suedeză şi turcă, această operă nu are nevoie de apărători. Nici nu s-ar putea găsi atâţi vrăjmaşi care să poată ţine piept lumii deprinse a-i adora talentul şi a se închina în faţa muncii sale neobişnuit de mari.

… se zice că în Palatul Regal, dimineaţa în zori de zi, toată lumea dormea încă; dormea în adâncă linişte întreaga cetate a lui Bucur… În lumină plumburie şi răcoroasă din faptul zilei numai păsările prindeau a ciripi şi numai regina Elisabeta era trează şi lucra…
  I.E. Torouţiu
(din Junimea Literară nr. 3-4/1924: „Carmen Sylva în literatura română”)

Iar din Deşteptarea, foaia partidului poporal naţional, care apărea în septembrie 1900 la Cernăuţi, cu rubrici diverse – editoriale, ştiri mărunte, poşta redacţiei, – în foiţa, revista politică, istoria lumii, bibliografie literară, uneori pagini literare, recenzii de cărţi, redam la pagina 61 din volumul citat:

„În luncă” este intitulată lucrarea cea mai nouă a Carmen Syilvei, M.S. Regina Elisabeta a României, scrie ziarul. Noul volum de nuvele este dedicat artistului favorit al M.S., lui Enescu. Presa străină se pronunţă entuziastă despre noua lucrare. Opul e împodobit cu tablouri colorate după originalele renumitului pictor Grigorescu. Un distins critic german salută această operă prin cuvintele următoare: „De mulţi ani n-a mai scris Carmen Sylva nici un roman sau nuvelă şi aproape se părea că ar fi voit să se dedice tot mai mult şi mai mult studiilor ştiinţifice şi filosofice; când iată, că soseşte deodată această povestire plină de romantism, plină de simţire, şi de poezie, o idilă cu un efect aşa de puternic, plină de vrajă şi totuşi aşa de naivă şi de blajină încât captivează cu totul pe cititor şi acesta nu poate să se sustragă unei puternice emoţiuni. Povestea despre Soare şi Evanghelia şi despre iubirea lor nesuferită de oameni se poate pune alăturea cu cele mai însemnate creaţii poetice din literatura universală. Ea mişcă cu atât mai mult inimile, cu cât însăşi Carmen Sylva spune în prefaţă: această istorioară este adevărată şi s-a petrecut astfel cum este istorisită. (Deşteptarea nr.77/28 septembrie 1903).