Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU ŞI CARMEN SYLVA

MIHAI EMINESCU ŞI CARMEN SYLVA

Mihai Eminescu, Iosub [800x600] Printre marile personalităţi cunoscute de Mihai Eminescu la Bucureşti a fost şi Regina României, Elisabeta, cu pseudonimul literar de Carmen Sylva.
Acest lucru s-a întâmplat în anul 1882, când, Titu Maiorescu se gândi să-l prezinte pe Eminescu Reginei Elisabeta, interesată de poet şi scrierile sale. Poetul a opus rezistenţă la această propunere, dar, în cele din urmă a acceptat, aşa cum precizează Livia Dymza, fiica lui Maiorescu, într-o scrisoare către I.E. Torouţiu din 3 ianuarie 1940:,,Pe Eminescu d. Maiorescu l-a prezentat odată Carmen Sylviei, nu voia cu nici un preţ, precum (de) toată publicitatea îi era groază, ţinea numai la judecata unor oameni”.
Mihai Eminescu, însoţit de Maiorescu, a fost primit în audienţă de Regină la 30 octombrie 1882, îmbrăcat într-un frac de împrumut, fiind tot timpul taciturn şi indispus, lăsând conversaţia pe seama lui Maiorescu şi nereuşind să atragă prea mult atenţia reginei asupra lui. Mai mult, el l-a acuzat pe Maiorescu că l-a dat ,,în spectacol”. Această întâlnire a avut loc la Palatul Cotroceni.
Carmen Sylva [800x600] Excelentă amfitrioană, Regina Elisabeta l-a servit pe Eminescu cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul a băut-o cu sete ,,ce i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”, spune Regina.

În însemnările sale, Regina a consemnat această întâlnire cu genialul poet astfel:,,Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici…Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile…Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală.
În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri:- Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci- a suspinat el readus o clipă la realitate.
Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare”.
În timpul audienţei, Regina i-a dat o poezie compusă de ea ca s-o citească şi să-şi spună părerea. Eminescu a citit poezia şi cu obişnuita lui sinceritate i-a spus Reginei:,,Maiestate! În forma actuală cred că ar fi mai bine să nu fie publicată”. Regina obişnuită cu laudele şi linguşirile celor apropiaţi a fost, probabil, mirată de îndrăzneala poetului şi din această cauză i-a purtat o permanentă reticenţă.
Mult timp s-a vehiculat o versiune care spune că Regina, făcând uz de autoritatea ei regală, i-ar fi zis lui Eminescu: ,,Uiţi că vorbeşti cu regina României?” La care poetul ar fi răspuns: ,,Da, dar nu cu regina poeziei”.
Barbu Ştefănescu Delavrancea, într-un articol scris în 1892, cu titlul ,,Carmen Sylva şi românii” afirmă următoarele:,,Numai doi oameni au îndrăznit să-i prezinte Carmen-Sylvei observaţiile lor, bătrânul om de stat M. Kogălniceanu şi poetul Eminescu care, după ce a tradus suveranei o nuvelă, i-a spus cu sinceritatea lui originală că n-ar fi bine s-o publice”. Cred că Delavrancea se referea la balada ,,Vârful cu dor”, tradusă de Mihai Eminescu.
Rezultatul vizitei lui Mihai Eminescu la Regină este consemnat şi de Nicolae Petraşcu, în monografia sa ,,Mihai Eminescu”: ,,Această atenţie îl nemulţumi peste măsură, gândindu-se la urmările ei. Încercă să se eschiveze, dar nu putu. Când ieşi din Palat, era amărât şi zicea că ,,Maiorescu l-a dat în spectacol”. Tot aşa de contrariat a fost când i s-a propus medalia ,,Bene Merenti”, pe care nu numai că o refuză de la început, dar se rugă chiar să nu se facă încercarea care ar trebui să dea naştere la zgomotul refuzului său”.
De la Maiorescu a rămas o laconică informaţie care spune:,,L-am văzut pe Eminescu la palat păstrând aceeaşi încântătoare simplitate ca-n viaţa de toate zilele”.
Mihai Eminescu a arătat, cu acest prilej, că nu se poate obişnui cu atmosfera artificială şi protocolară existentă la curte, cât şi la ,,Junimea” şi nu poate deveni un ,,poet oficial” cum erau alţii precum Vasile Alecsandri, deşi Maiorescu ar fi vrut acest lucru. Regina, la rândul ei, nu putea să înţeleagă creaţia lui Eminescu şi mizeria vieţii lui, iar Eminescu îşi exprimă mirarea pentru incapacitatea literară a Reginei.
Mite Kremnitz a încercat de mai multe ori să-l convingă pe Eminescu să mai vină în audienţă la regină dar poetul a refuzat cu hotărâre, fiind ostil unor asemenea formalităţi, cu care el nu se putea obişnui.
Mite Kremnitz, scriitoare şi traducătoare, împreună cu Regina, traduce 21 din poeziile lui Mihai Eminescu, în antologia ,,Rumanische Dichtungen”, editată la Leipzig în anul 1881. Printre poeziile traduse se pot enumera: Scrisoarea III, Crăiasa din poveşti, Scrisoarea IV, Strigoii, Lacul, Freamăt de codru, Singurătate, Melancolie, Revedere, Dorinţa, Ce te legeni codrule şi altele. Cu toate acestea, atât Regina cât şi Mite Kremnitz nu reuşesc să înţeleagă pe deplin poezia lui Eminescu. Livia Maiorescu ,,domnişoară de onoare” la palat, scrie indignată lui Iacob Negruzzi, la 8/20 ianuarie 1883:,, Regina găseşte Luceafărul o proastă imitaţie din Alecsandri, limba şi versurile rele (creer regal)”. Astfel, înţelesese Carmen Sylva valoarea capodoperei lui Eminescu, cu toate că şi ea scria poezie şi ar fi trebuit să vadă valoarea deosebită a acestei creaţii. Dar, Regina care scria şi ea literatură şi prelucra material folcloric, fără mare valoare, era obişnuită cu laudele criticilor curteni, în timp ce scriitorii de valoare şi cu demnitate profesională au negat valoarea creaţiilor reginei.
Totuşi, Carmen Sylva şi Mite Kremnitz au meritul de a fi tradus, pentru prima dată, în limba germană, o parte din poeziile lui Eminescu, făcându-l astfel cunoscut în întreaga Europă. În 1883, Mite Kremnitz traduce şi poemul Luceafărul în limba germană, după ce acesta este publicat în Almanahul României June din Viena.
În anul 1879, Titu Maiorescu îl îndeamnă pe Eminescu să traducă în limba română o baladă de Carmen Sylva, intitulată ,,Vârful cu dor”, sub semnătura: M. E-scu ,,Vârful cu dor- baladă românească pentru soli, cor şi orchestră, textul de F. de Laroc, traducere de Eminescu”, care s-a jucat la Sibiu, pentru prima dată, în sala Reuniunii germane de cântări, în ziua de 18/30 noiembrie 1879.
(Partitura ,,Ca floarea de cireş”- versuri M. Eminescu;Ilustrată cu Familia Regală, se vor publica în formatul tiparit)
Pseudonimul de F.de Laroc, luat de regină, este o anagramă a lui ,,Carol”, iar iniţiala F vine de la cuvântul Foret, în latineşte Sylva, acesta fiind al II-lea pseudonim a reginei poete. Această traducere a lui Mihai Eminescu se află în secţia de manuscripte de la Academia Română, sub denumirea:,,Verful cu dor- Baladă Română în trei părţi. Textul de F. de Laroc. Muzica de Ladislaw Lubicz. Traducere română de M. E-scu”. Balada a apărut pentru prima dată în anul 1905, în ,,Poezii postume”, ediţie de Ilarie Chendi şi este consemnată ca text pentru operetă.
Mihai Eminescu a tradus balada în metrul original, dar făcând modificări de rime, astfel ca, traducerea românească să redea cât mai bine înţelesul textului. Acest lucru a făcut ca, în ianuarie 1879, când opera s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, Frederic Dame să scrie:,,Dacă traducătorul, d. E-scu a ţinut a fi original, poate să fie sigur că a reuşit. Dar este originalitate şi originalitate: acea a traducătorului Vârful cu dor a constat în a nimici, prin forme neuzitate şi printr-o versificare nemai pomenită, toate graţiile naive ale textului german”. Dame nu putea înţelege acele forme neuzitate şi versificaţia deosebită căreia poetul i-a dat valoare.
Totuşi, traducerea lui Eminescu a fost preluată în limba italiană de Luis F. Paganini, variantă care s-a jucat în continuare, cu aprecieri din partea presei, deşi era acelaşi text. Paganini era însă un om cu multe titluri printre care şi ex-Dragoman al Agenţiei şi Consulatului Italian şi intendent al Universităţii din Bucureşti, pe când Eminescu era un simplu redactor la ,,Timpul”. Versiunea italiană a ,,Vârfului cu dor” este o copie după traducerea românească, astfel în cât, îl putem numi pe L.F. Paganini ca primul traducător a lui Eminescu într-o limbă străină.
Mihai Eminescu mai traduce alte două poezii, scrise de Carmen Sylva, pentru a fi publicate în Almanahul României June din Viena, pe care le citeşte lui Titu Maiorescu pe 3 noiembrie 1882.
Într-o scrisoare din martie 1882, Titu Maiorescu roagă pe Eminescu să traducă o poezie a reginei: ,,Regina pleacă joi la Sinaia şi ar dori să-şi aibă traducerea poeziei ce ţi-am dat-o. O poţi face astăzi şi mâine? Atunci fă bine ad-o mâine seară la dna Kremnitz, dacă se poate”. Aceasta ar fi a treia poezie tradusă de Eminescu, care primeşte rugămintea prin Titu Maiorescu şi nu în mod direct, deşi suverana ştia că poetul îi va traduce poezia.
După ce Mihai Eminescu se întoarce din călătoria în Italia, în 1884, făcută în compania lui Chibici Râvneanu, Mite Kremnitz îl va duce pe poet la regină. Probabil regina dorea să-l vadă după tragedia prin care trecuse şi să-l încurajeze. Într-o scrisoare din 14 aprilie 1884 către I. Slavici, Mite afirmă că:,,D-l Eminescu a plecat în Vinerea Mare la Iaşi, joi după amiază avusese audienţă la Regină. Ea a fost deosebit de fermecătoare şi i-a dat atâta curaj încât şi el zâmbea cu totul fericit”.
Totuşi, aceeaşi Mite Kremnitz, în cartea sa ,,Amintiri fugare despre M. Eminescu”, spune:,,…l-am dus (pe Eminescu) la Regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale l-ar însenina nu se îndeplini”.
Credem că, ultima afirmaţie a Mitei Kremnitz este cea adevărată, Eminescu neavând de ce să se bucure de vizita lui la regină şi pe care, totuşi, o face la insistenţele ei.
Peste câţiva ani, familia regală i-a aprobat cu greu lui Eminescu o pensie de 250 lei, pe când Mitei Kremnitz i s-a dat o pensie de 12.000 lei.
Familia regală nu l-a apreciat şi ajutat pe Eminescu, atunci când poetul, grav bolnav, avea nevoie de un serviciu ca să-şi poată câştiga cele necesare traiului. Carol- Îngăduitorul, cum l-a numit poetul, când scria la Timpul, nu a pus rezoluţia ,,Se aprobă” pe cererea ministrului de resort, pentru ca Eminescu să poată lucra ca subbibliotecar la Iaşi, în octombrie 1884.
Mite Kremnitz a vorbit de mai multe ori despre disponibilitatea Reginei de a-l ajuta pe Eminescu, dar acest lucru nu s-a materializat niciodată, cu toate că Harieta face o petiţie la Regină în anul 1887:,, Tot numai d-nul Frank a sfătuit, ca şi data trecută la Mai, numai cu deosebire că m-a pus să dau din parte-mi două petiţii: una la Ministru şi una către Regina” (Scrisoare către Cornelia Emilian din 18 octombrie 1887).
De altfel, şi pensia solicitată cu insistenţă de poet şi prietenii săi, a venit cu mare întârziere, când poetul era deja internat în spital.
Familia regală nu l-a ajutat pe Eminescu, cât timp acesta era în viaţă şi cu multe lipsuri materiale, şi nici nu i-a promovat opera, după ce acesta s-a stins din viaţă. Nu putea să uite articolele critice ale lui Eminescu, atunci când acesta era redactor la Timpul, şi nici distanţarea poetului faţă de familia regală, cum n-au făcut-o alţi scriitori ai vremii.
Carmen Sylva a devenit în 1890, membră de onoare a Academiei Române pe când Mihai Eminescu a fost primit ca membru post-mortem al Academiei Române de abia în anul 1950, nefiind apreciat la adevărata lui valoare decât după moartea sa.
BIBLIOGRAFIE:
1. Augustin Z.N. Pop- Pe urmele lui Mihai Eminescu- Ed. Sport- Turism, Bucureşti, 1978
2. Barbu Lăzăreanu- Cu privire la Eminescu IV- Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926
3. Gheorghe Eminescu- Eminescu şi Carmen Sylva
4. Călin Cernăianu- Conjuraţia anti- Eminescu- Ed. Semnele timpului, Bucureşti, 2001
5. Cristina Zarifopol- Ilias- Dulcea mea Doamnă- Eminul meu iubit- Ed. Polirom, Bucureşti, 2000



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5