Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Adjuvante jurnalistice. Mic la stat, mare la sfat (editoriale)!

Adjuvante jurnalistice
Mic la stat, mare la sfat (editoriale)!

 Rotundu,lumea luRăsună de ceva timp oraşul de numele domnului Ioan Rotundu. Şi Eminescu dacă ar trăi probabil că ar scrie: Dimineaţa pe site, Rotundu sună cu jale… A primit domnul Rotundu de la Dumnezeu forţa de creaţie, dar a uitat să-i mai dea ceva: măcar un strop de putere executivă. Păcat! Pentru că alţii au prea multă!

A revenit dumnealui, mai ales în ultimul an, cu o forţă spectaculoasă şi un curaj, deseori, năucitor, dar atât de trebuitor unui oraş ca al nostru! Iar forţa a căpătat-o din Lumea lu’ Rotundu. Pentru a-mi demonstra nepărtinirea în aceste rânduri ce par la prima vedere subiective, vreau să vă povestesc cum, de foarte multe ori acest om mititel trece pe stradă, iar în faţa lui oamenii ridică pălăria, cu aplecăciune: „Să trăiţi, domn’ Ionică!”.

Şi cam ştie dumnealui tot ce suflă-n oraşul nostru. Cu toţii ştiu că Domnul Ionel Bejenaru (şi nu voi folosi formula oficială Regretatul Ionel Bejenaru – pentru mine, cel puţin, Ionel Bejenaru este viu în memorie, şi nicidecum regretat) avea o hachiţă: nu purta telefon mobil! Păi, închipuiţi-vă dacă mai putea cerceta și scrie ceva, în condiţiile în care mărturisea că telefonul fix de acasă suna -ntruna. Domnul Rotundu are alt nărav: el merge pe jos şi rareori foloseşte maşina! Pentru că numai aşa poate lua contactul cu viaţa de zi cu zi a urbei!

Indiferent cât îl critică unii, un singur om a făcut ce nu a făcut un întreg aparat administrativ. Un simplu exemplu, din recentă vreme: a ,,acoperit” o umilă groapă care-şi zăcea veacul. Dar, noi, cetăţenii, care am trecut zi de zi pe lângă „celebra” groapă, am sesizat vreunul autorităţile?! Iar dumnealui nu cere strategii de dezvoltare ce necesită luni de elaborare, ci cere lucruri simple, de care românul are permanentă nevoie: o amărâtă dungă pe Pietonalul Transilvaniei (pe care nu cred că e om să nu se fi împiedicat, din lipsa ei, şi o spun din proprie experienţă), o bancă furată din Centrul Vechi, recent restaurat, o trecere de pietoni în zona unei instituţii şcolare şi multe altele. Sunt lucruri, unele vechi, altele noi, pe care nici nu ar trebui să le cerem, dar pe care noi nu le putem face: nu se poate duce Rotundu să marcheze o trecere de pietoni, cu toate că dacă ar avea voie, ar face-o!

Dar câţi din jurnalişti mai au profesionalismul acesta: după ceva timp de la reportajul „din groapă” a apărut reportajul în care cetăţenii erau anunţaţi de remedierea problemei!

Nu demult citeam un articol referitor la cuptoarele (vechi) botoşănene de pe Luceafărul.net, care mi-a susţinut un lucru: mă pot îndoi la Domnul Rotundu de opiniile sale politice, dar nicidecum de inteligenţa sa ! Şi cine a stat de vorbă măcar o dată în viaţă cu Ioan Rotundu ştie că are ceva ce unor jurnalişti le lipseşte cu desăvârşire: o vastă cultură generală. Iar cine îndrăzneşte să se ia la trântă cu el pe tema Istoriei oraşului Botoşani, cam are toate şansele să piardă!

Editorialele domnului Rotundu ating problematici diverse. Pentru cei ce nu au citit, vă invit să lecturaţi articolul referitor la razia poliţiei în barurile din apropierea şcolilor – un articol care, cel puţin pe mine m-a făcut să gândesc în altă direcţie, pentru că probleme semnalate erau cu adevărat întemeiate şi argumentate juridic. Statul investeşte nişte bani pentru educaţia tinerilor! Dar mai e şi, o altă problemă, legislaţia pe care trebuie s-o respecte furnizorii de servicii de alimentaţie publică (cu preponderenţă: alcool şi ţigări), fiindcă se vorbea de adolescenţi sub vârsta majoratului.

Indicam la Doamna Lucia Olaru Nenati o selecţie de editoriale ce trebuie citite. În acest caz nu mai pot face acest lucru, întrucât selecţia ar depăşi cu mult spaţiul alocat. Nu pot decât să vă invit să ,,ascultaţi” în fiece dimineaţă vocea Jurnalului de Botoşani pe http://jurnalulbtd.ro/. Dar, special, vă invit să citiţi şi articolul: Botoşani: Un prohod pentru cuptoarele medievale. Dumnezeu să le ierte!

Pentru că, oricât de dureros pentru unii şi supărător pentru alţii este acest articol, acest jurnalist, chiar, are dreptate! Mai ales prin precizarea: ,,Dar cred că putem vorbi, fie de o neglijenţă profesională crasă, fie de intenţia cuiva de a dispărea aceste cuptoare din raţiuni de utilizare a spaţiului astfel eliberat de o sarcină arheologică. Mă refer la o intenţie ascunsă a cuiva generată de un interes pe care încă nu-l cunoaştem”, pentru că prin structura arhitecturală tare mai aduce a viitoare cafenea!

Mă uit de multe ori, gură cască, pe bună dreptate, cum francezii fac, fără ajutorul nimănui chestiuni incredibile, începând cu minunea de la Marsillia, oficial declarat iniţial oraş cu mare grad de infracţionalitate şi care s-a transformat în mai puţin de 1 an în Capitală Europeană a Culturii. La noi, nici în o mie de ani! Şi francezii se confruntp cu probleme de corupţie, dar totuşi acolo lumea a vrut: arhitecţii s-au implicat trup şi suflet, proiectele au fost făcute din pasiune (vezi clădirea “J4” a ,,MuCEM” – Muzeul civilizaţiilor Europei şi ale Mediteranei, de forma unui bloc pătrat de beton semnat de arhitectul Rudy Ricciotti, copilul teribil al arhitecturii franceze), constructorii au lucrat cu vervă şi mândrie că sunt contributori la un fenomen radical, deosebit. Păi, la noi nu s-a găsit un singur arhitect care să înjghebeze pro bono proiectul pentru cuptoarele botoşănene, care să se ducă val-vârtej la primărie şi să pună documentaţia pe masă, ci am cerşit pe la nu ştiu ce concurs. Iar cât despre modul în care la noi se construieşte, mai bine ne abţinem pentru că de mici suntem învăţaţi să numărăm de 2 ori un lucru. Şi cred că din cauza dublei numărători am ajuns ca lumea să ne considere proşti de-a binelea. Se spune că nu s-a dat drumul la aer de la cuptoare din cauza lipsei de racord la energie. Păi, pentru asta s-au inventat generatoarele! Dar, ce se va face, când, ferească-ne cel de sus, va fi o pană de curent (la noi e posibil) care să dureze timp şi timp?!

Scriu aceste rânduri, în condiţiile în care verva din presă a început să mişte lucrurile! Sper, spre bine! Sper ca, peste ani, să nu primesc vreo invitaţie la un expresso făcut în cuptor!
Şi sper să nu uite responsabili lucrării (cuptoarele vechi) de pancarda informativă, pentru că în momentul de faţă multă lume străină de meleagurile noastre mai întreabă: dar aici ce-i?

Dar, nu trebuie să vorbim doar despre situaţia cuptoarelor! Mai sunt multe lucruri ascunse, nevăzute sau ,,uitate”.  Să lăsăm, deocamdată, autorităţile să respire puţin după atâta mucegai!

Şi voi încheia articolul cu un final à la IOAN ROTUNDU: Părerea mea!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Cititor spune:

    …Merita citit cu atentie articolul scris profesional d-lui „profesor” Ioan Rotundu asa cum imi place sa-i spun cu tot respectul si stima pentru ca a demonstrat curaj de opinie si a fost printre prea putinii jurnalistii obiectivi in aprecieri…Felicitari d-nei Malus!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5