Adrian IRAȘOC

Tribut

(15-19 iunie 2017)

Am rămas străini la noi în țară,
Voi v-ați dus în cer la ăi’ bătrâni,
Ne-ați lăsat pustii în cuib de cioară
Ş-am rămas în lacrimi și minciuni.

Ne-ați lăsat, maeștrilor, la moarte,
În pământ de Dumnezeu uitat
Ş-au rămas poeți cu inimi sparte,
După ce-au văzut ce-ați îndurat.

Ați luptat cu diavolii din țară,
Pentru noi v-a ars şi jar în piept,
Voi ați scris iubirea pe-o vioară
Ca să-nvie sufletul inert

Când îi cântă vers sculptat de-o palmă
Ce-a iubit ş-a ars pentru popor,
Ş-a făcut dreptate pentru mamă,
Ş-a luptat să-i facă viitor…

Plâng, suspin, mă tulbur şi mi-e ciudă
C-au rămas în urmă doar corupți,
Iar poeții drepți din țara slugă
Au plecat… Ş-acum toți suntem muți.

Şi nu spunem lucrului pe nume…
Noi suntem în casa noastră sclavi,
Că lăsăm o cioară să sugrume
Mamă, tată, fii, nepoți şi frați!

Unde ați plecat așa devreme?
Unde-s Păunescu şi Vadim?
Unde-s oamenii ce-au plâns catrene
Peste țara ce le-a dat venin?

Lacrimi, foc şi foame ne așteaptă,
Pâinea ne-o mănâncă azi un neamț,
Plâng Carpații, că pădurea crapă
Sub cruzimea bozgorului lanț.

Azi pământul oameni buni înghite
Şi mănâncă ciuma din popor,
Iar românul fură şi nu simte
Că ucide inimi c-un topor.

Când cu falca lacomă apucă
Mâna ce aseară l-a hrănit;
El s-aşează cinic pe o bucă
Şi cu farmazoance stă crăcit.

Nu e om, că n-are mamă, tată,
Nu contează nimeni pentru el;
Profitor ce noaptea se îmbată,
Drac mai josnic ca orice şeptel…

Vai de noi, maeștrilor! Ce lume…
Azi absurdă, mâine mult mai rea;
Ați plecat și nimeni nu mai spune
Cine, unde, cât și cum fura,

Căci românii nu-şi mai spun pe nume,
Toți s-ascund pe după deget strâmb,
Muşcă din indiferenta lume
Şi privesc în urmă doar râzând…

Vai de țara care-n grâu se scaldă!
Vai de cei care trăiesc în ea!
Ai pe masă mămăliga caldă
Ş-alegi pâinea care-i cea mai rea?

Că îți zice neamțul sau chinezul:
„Mult mai bună e otrava mea”
Şi pleci capul, că ăsta ți-e Crezul;
Nu ești demn deloc în țara ta…

Ăia buni se duc, că se consumă…
Şi rămân în lume uscături;
Sunt „nebuni” şi se întorc în humă,
Că n-au loc să stea între scursuri.

Să le mulțumim măcar c-o floare,
Azi, când timpul mort li s-a făcut…
Să le scriem ş-o îmbrățișare
În acest poem – sărac tribut!