ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

,‚ADRIAN  MELICOVICI – „LANȚURI”, Editura Singur, Târgoviște, 2016 – o carte care trebuie citită!

Primit pentru publicare: 28 Aug. 2018
Autor: Voichița T. MACOVEI, Liga Scriitorilor Români
Demers și facilitatea publicării: Al. Fl. ȚENE
Publicat: 30 Aug. 2018
Actualizare: 17 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

              Adrian Melicovici , „uno scrittore rumeno in Italia”, cum îi place să se numească pe bună dreptate, este o personalitate remarcabilă a culturii române. Despre complexitatea și frumusețea manifestărilor domniei sale putem afla, răsfoind paginile de pe Internet deschise pe numele său: un român patriot, cu sentimente sincere față de Patria Mamă, un scriitor extrem de talentat.

Proza sa, cu rezonanță deja în plan internațional, este de esență realistă și are ca sursă de inspirație realitatea lumii în care a trăit până în 2013, adică România comunistă și postdecembristă (termen care reprezintă manifestarea revoluționară din România anului 1989).

Toată opera atrage, fascinează prin felul în care scriitorul știe să adune laolaltă faptele lumii în care trăiește, învăluindu-le în propriul suflet, analizându-le prin propria conștiință. Iar sufletul și conștiința care analizează lucrurile sunt acelea ale omului curat. De aceea, analiza înfăptuită devine serioasă și temeinică.

Din ea se pot extrage norme de viață, linii morale ale vieții omului dintotdeauna.

Aceste lucruri le-am înțeles, special, după ce am dorit să citesc romanul LANȚURI, a cărui acțiune aflasem că se petrece în România anului 1979, protagonist fiind un tânăr muncitor din Ploiești, condamnat la moarte pentru o triplă crimă, închis la penitenciarul Mărgineni. De subliniat este faptul că întâmplarea, personajele sunt adevărate. Titlul are valențe simbolice, precum „Iona” lui Marin Sorescu. Omul trăiește „în lanțuri” indiferent de locul, timpul existenței sale. Uneori existența noastră este „închisă în lanțuri”.

Citind romanul, cu sinceritate trebuie să recunoaștem calitățile unei opere realiste ce se înscrie în seva marilor creații ale adevăraților scriitori români având aceleași „lanțuri” care-i unește definitiv: locuri natale, modele morale, reflecții, simboluri, credință, speranțe. Prin toate acestea, susținem că Adrian Melicovici se încadrează în familia prozatorilor realiști români: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, mergând mai departe, prin tehnicile narative utilizate, spre inițiatorul realismului, scriitorul Honoré de Balzac.

Plecând de la o întâmplare simplă, dar cu implicații enorme (crima comisă de tânărul Virgil Crăciun), autorul creează un roman cu o tematică extrem de complexă. Căci, vom înțelege până la urmă, că nu întâmplarea tragică se află în centrul romanului, ci povestea ei, implicațiile în plan social, psihologic și existențial. Vom întâlni aici, toate temele și motivele care formează viața noastră, sau, cum ne sugerează naratorul, „viața unui om simplu”: sufletul, frumosul uman, iubirea, destinul, femeia, speranța, Dumnezeu, libertatea și îngrădirea, căința, raportul dintre eu și ceilalți, dreptatea, comunismul, familia. Și fiindcă viața unui om acumulează în ea mai multe lucruri, și acelea se vor găsi în această carte.

Temele fac din romanul „Lanțuri”, o narațiune realistă, psihologică, existențialistă în același timp.

Tânărul Virgil Crăciun, descendent dintr-o familie dezorganizată, crede că s-a realizat în viață alături de Violeta, pe care o iubește nespus și pe care o consideră femeia vieții sale. Copilul lor, Andy îi dă asigurarea echilibrului psihologic al vieții. Dar, două condiții (cauze) externe, îi dărâmă visul armoniei dorite: vicisitudinile societății comuniste care obligau oamenii la tot felul de subterfugii pentru a putea trăi și ura părinților Violetei față de bărbatul fără studii superioare, considerat de ei un ratat, nedemn pentru fata lor.

Un punct maxim al romanului îl reprezintă dorința lui Cleo, sora Violetei, de a-l atrage pe Virgiliu, determinându-l să facă sex cu ea.

Pentru omul care părea că și-a găsit liniștea sufletească, iubirea vieții și împlinirea, indiferența soției față de provocarea propriei surori a dus la extreme un conflict psihologic ce mocnea în sufletul său din perioada copilăriei. Este o adevărată introspecție în sufletul unui tânăr aflat între o copilărie de coșmar și o viață ce părea împlinită prin iubire. (capitolul „Pentru un strop de lapte”)

Țipetele pline de ură ale socrilor, cozile interminabile la care era nevoit să stea înainte de a merge la serviciu pentru procurarea pâinii și a laptelui, certurile cu vecinii, dar mai ales schimbarea lui Vio față de bărbatul, soțul și tatăl familiei, a făcut ca Virgiliu să premediteze eliminarea a două suflete considerate de el principala stavilă în trăirea unei existențe dorite: a socrilor. Întâmplarea, excelent descrisă de narator prin mijloacele artei realiste, face ca Virgiliu să fie nevoit să o omoare și pe Cleo. (capitolul „Furie fatală” în care se poate regăsi „scena baltagului” din romanul sadovenian)

Urmează dezastrul ce dărâmă întregul edificiu al unei ființe umane care a crezut în viață, care s-a agățat de toate ofertele ei, așa cum erau ele pe timpul comunismului în România.
Urmează condamnarea la moarte!

Pentru naratorul A. Melicovici, fin și pătrunzător analist al lumii în care trăiește, condamnarea la moarte a criminalului Virgil Crăciun constituie dezvoltarea unor pagini de un dramatism extraordinar care scot la suprafață pentru cititori frământări, întrebări, răspunsuri, supoziții sau speranțe asupra libertății de a trăi, asupra existenței individului prin raportare la cei din jur, până la urmă, prin raportare la întreaga societate.

Sunt întrebările noastre, ale fiecăruia dintre noi! Cu dorințe, lupte, eșecuri, cauze și hotărâri, cu implicații nedorite ale celorlalți în viața noastră!

Aceste caracteristici ne îndreptățesc să considerăm „Lanțuri” un roman psihologic cu note existențialiste desprinse din Albert Camus. Căci Adrian Melicovici radiografiază existența unui om, având în centru caracterul ei sisific!

Esența analizei întreprinse surprinde lupta dintre eu și ceilalți (societatea), iar descoperirile nu sunt puține, făcându-ne pe fiecare să ne întoarcem înspre noi, spre a ne regăsi ca sine, într-un univers atât de complex! Întâlnim tehnica pluralității perspectivelor în construcția romanului. Nararea la persoana a III este întreruptă pe alocuri de adresarea directă (persoana a II a, dar și de tehnica subiectivității). Este mărturia faptului că autorul a trăit el însuși realitatea prezentată, determinându-l pe cititor să facă același lucru.

Exemplificăm doar câteva din „meditațiile existențialiste” pe care cititorul le poate găsi în acest roman.
Libertatea este ciudată și nu întotdeauna omul înțelege cine stabilește limita dintre libertate și robie.
Cine fixează dreptul unor oameni de a-i judeca pe alții?
Moartea poate fi începutul adevăratei libertăți.
Sufletul sensibil este vulnerabil în fața celui puternic. Cum se poate face diferența dintre sinceritate-lașitate-răutate-egoism și cum are puterea un om să mânuiască aceste sentimente prin raportate la cei de lângă el?
Oamenii nu fac nimic să-i ajute pe cei amărâți și nu se străduiesc să-i înțeleagă.
Viața poate fi închisoarea sufletului, dacă nu știm să ne gestionăm trăirile.
De multe ori, trăim fără să înțelegem sensul vieții, care rămâne un mister…
Cine stabilește limita dintre Rațional și Irațional în scurta noastră viață?
Ce reprezintă femeia în viața unui bărbat, a unei familii? Există dragoste sinceră care are un rol salvator?
Experiența vieții și morții lui Virgil Crăciun l-a ajutat pe Adrian Melicovici să răscolească marile și micile probleme ale scurtei noastre existențe de pe acest Pământ.
Deasupra tuturor problematizărilor stă morala divină. Rămâne întrebarea care are atâtea răspunsuri: Dumnezeu ne croiește destinul? Dacă da, cum trebuie să ne raportăm la El? A avut Virgil Crăciun un destin pe care și l-a împlinit (ispășit?)

Mai trebuie să subliniem un lucru. Autorul marchează cele mai importante pliuri ale gândurilor unui tânăr aflat între viață și moarte, prin folosirea unor maxime cu caracter moralizator și filosofic. Sincer, cred că prin aceste maxime, dar și prin autenticitatea întâmplării, prin scenele care descriu  trăirile dragostei aprinse dintre Virgil și Violeta, romanul LANȚURI rămâne în Istoria Literaturii Române ca un roman realist, psihologic și al experienței.

Cu siguranță, fiecare cititor se va regăsi, măcar printr-o trăire, în povestea creată în jurul cazului tripului omor săvârșit de un tânăr în România vremurilor comuniste, exemplar descrise prin tehnica detaliului. (cartea este și un document social amplu al României anilor 1980).
                                                     ****
„De la agonie la extaz și invers, trece fiecare om în viață.”
„Ne naștem toți nevinovați pe lumea asta, nu știm de răutățile umane, de piedicile pe care existența ni le așterne…”
„Să te închini frumosului din ființa ta…de parcă noul imn al sufletelor ar trebui intonat ca o speranță de viață…”
Sunt doar câteva maxime care invită la descifrarea sensurilor acestui roman.