Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Adrian Păunescu – OMUL TOTAL

Adrian Păunescu – OMUL TOTAL
Autor, Gruia Cojocaru

Nebun, năprasnic, sfâşietor clopotul se sparge: a murit Adrian Păunescu! Vineri, 5 noiembrie 2010, ora 7,15, anunţul sec al încetării din viaţă a lui Adrian Păunescu mă introduce într-o altă ordine, pe care – dintr-o uriaşă consideraţie pentru marele absent, ce ştia mai bine ca noi toţi că marile dureri sunt mute – n-o voi revela. Totuşi, deoarece existenţa mea a fost adânc amprentată de creaţia sa poetică, voi insista asupra dispariţiei lui Adrian Păunescu.

Înainte de toate observ că, imediat după lichidarea contactului său cu această lume, întreaga mass-medie s-a repezit, firesc de altfel, asupra evocării personalităţii lui Adrian Păunescu. (Evident, aş cădea în derizoriu dacă aş vorbi despre Adrian Păunescu – poetul, publicistul şi omul politic; internetul poate fi lesne accesat!). Ce mi se pare interesant e că, în ultimii ani, mai toţi l-au abandonat pe Adrian Păunescu, dar, odată cu acest 5 noiembrie, brusc, şi-au reamintit de el… Indivizi, care erau loviţi de amnezie la auzul numelui său, se produc excelent în aceste zile. Ipocrizie? Lichelism? Machiavelism? Din toate câte puţin, pentru că ,,dă bine” în mentalul colectiv să simulezi compasiune, respect şi veneraţie pentru valorile naţionale care ne-au părăsit. În plus, e ocazia perfectă, mai ales ca jurnalist ori expirat om politic, de a-ţi face/reface numele…

,,Dar până la urmă, suntem oameni şi trebuie să trăim”, îmi spunea un coleg intrigat de stridenta-mi abordare. ,, Aaa, mă dumiresc eu, adică el, Adrian Păunescu, tot e mort, ce contează dacă suntem uşor mercantili într-un astfel de moment?!…”
Nu împart în alb şi negru lumea, am învăţat, în timp, lecţia nuanţelor, dar nu sunt de acord cu o astfel de abordare. Dacă nu cunoşti, nu suporţi, ai ignorat ori ţi-a fost indiferent cineva, lasă-l în legea Cerului, atunci când El i-a frânt relaţia cu această lume. E vorba de o minimă decenţă, pentru care nu-ţi trebuie ani de studii, ci un bun simţ ţărănesc!

Gândesc aşa, pentru că, din amărăciunea momentului m-a scos revolta pe care-am simţit-o atunci când, la trei ore de la moartea Poetului, un alt poet, mare dizident la începutul anilor ’90, ne-a vorbit pe un important post de televiziune – folosind un ton din care, fără să ai spirit empatic, simţeai deplina bucurie – despre cât de mare putea ajunge Adrian Păunescu în literatura română dacă anumite aspecte din biografia sa nu i-ar fi ,,fracturat destinul”…

Nu sunt eu cel care-l voi încadra pe Adrian Păunescu în piramida literaturii române şi universale; are locul său, desăvârşind o generaţie care a început cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru şi Gigore Vieru. Destinul său n-a fost niciodată ,,fracturat”, pentru că Adrian Păunescu a ales să locuiască în ,,cetate”, să fie, decenii în şir, vocea cetăţii, să lupte adesea cu morile de vânt şi să aducă speranţă şi alinare – nu doar în ,,flacăra” cenaclului optzecist – omului simplu din popor şi intelectualului de marcă, sufocat de un regim, adesea anacronic. I se reproşează versurile adresate Tovarăşului/Tovarăşei? Era plata, ironică, pentru a putea conferi SPERANŢĂ poporului român! Cine nu face mici compromisuri pentru o cauză nobilă? De ce însă se ignoră consistenta opoziţie faţă de vechiul sistem?!? Tocmai de aceea, îmi repugnă actualul model de intelectual, cu sau fără sânge albastru, care înfierează regimul comunist, uitând de modul în care, poate chiar el însuşi, a cochetat cu Securitatea (vedeţi exemple din societatea civilă, Academia Română etc.), ori a fost avantajat de defunctul regim. Am agreat însă asumarea destinului – cu toate ale sale – de care Adrian Păunescu a dat în permanenţă dovadă, chiar şi atunci când, abordând altfel lucrurile, ar fi avut de câştigat!

Cei care-l contestă o fac fie din invidie – niciun alt om de cultură român n-a electrizat, în viaţă, mase umane atât de numeroase, nimeni nu le-a mişcat mai profund decât a făcut-o Păunescu ! –, fie pentru că nu i-au cunoscut opera. Aşa se face că, de pildă, în ceea ce mă priveşte, în cele două decenii petrecute la catedră – realizând programe artistice cu elevii mei, în cea mai mare parte, cu versuri semnate de Adrian Păunescu – am avut deseori surpriza ca, inclusiv profesori universitari de limba română, iremediabili adversari ai Poetului, să fie entuziasmaţi până la lacrimi de conţinutul demersului, stupefiaţi de profunzimea creaţiei păunesciene…

…Lor, dar mai ales acelui dizident poet – care azi e mare proprietar de pământuri, iar ieri a comandat dispariţia unei entităţi culturale, despre care, cu altă ocazie, voi scrie! – le-aş sugera: citiţi-i domnilor/doamnelor opera lui Adrian Păunescu, analizaţi-i cu obiectivitate, nu trunchiat, poziţia faţă de comunism înainte şi după ’90, identificaţi miile de talente pe care le-a lansat şi care, nu doar în muzică, au făcut carieră, urmăriţi lupta sa constantă întru refacerea unităţii naţionale şi atunci emiteţi, referindu-vă la el, judecăţi de valoare. Veţi descoperi, poate, OMUL TOTAL.

Deschid la întâmplare un volum de Adrian Păunescu:
,,O, zei ai neamului meu,
Pîngăriţi de barbari şi contestaţi de trădătorii localnici,
Iertaţi-mi întîrzierea de două mii de ani,
Şi primiţi-mi jertfa.”

Jertfa lui Adrian Păunescu, pe altarul Pământului, s-a petrecut altfel de cum şi-a imaginat în ,,Visez o moarte dacică”. El, personajul principal, nu şi-a mai putut îngădui rămânerea în acestă lume, pe care a iubit-o şi pentru care a suferit cu nepământeană patimă.

Hălăduind jumătate de veac prin codrii literaturii române, Adrian Păunescu rămâne nu doar un simbol al trăirii devoratoare, plenare, inefabile a vieţii, un simbol al libertăţii şi demnităţii umane, ci şi conştiinţa unei generaţii care a coborât – întru universală salvare – în tenebrele umanului. Odată cu ,,plecarea” sa vom avea prilejul să reflectăm de ce şi cum ,,se stinge un neam chinuit mii de ani, /Un neam luminat şi puternic şi mândru, /Jignit de duşmani, ieftinit de plăvani, /Se-nchide-nafară şi fuge-năuntru …”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5