Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Al. Florin ŢENE: Complementaritatea „oglinzilor paralele”

 Primit pentru publicare: 17 aug. 2017
Autor: Al. Florin ŢENE
Publicat: 17 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Complementaritatea „oglinzilor paralele” 

Eminescu – Macedonski 

  A apropia pe cei doi mari, Eminescu – Macedonski, la mai bine de un secol de la publicarea epigramei celui din urmă la adresa Luceafărului ce se stingea din viaţa aceasta, dar care „arde”mai strălucitor cu cât trece timpul pe cerul culturii, este o datorie pro memoria la început de mileniu. 

Alcătuit de-a lungul secolului douăzeci, în datele lui fundamentale şi reconstituit recent, într-o viziune integralistă, dosarul „neînţelegerilor”dintre poetul „Nopţilor”şi cel al „Luceafărului”, rămâne, pentru critica literară, un domeniu fertil de intuiţii şi ipoteze menite a explica atât omului cât şi programul operei sale. O atare „concesie”făcută unor elemente de biografism nu poate fi decât profitabilă şi fructuoasă, puţine fiind cazurile în care cheile biografiei pot desfereca energiile Operei, intenţiile fundamentale, mesajele implementate, obsesiile cifrate. 

  Pornind de la paradoxul, metaforic în acest caz, „Luceafărul”nu poate lumina şi nu se poate arăta în toată splendoarea lui decât în „Nopţile”adânci şi profunde, ne face să credem că apropierea operei celor doi mari poeţi ab initio este o datorie în descifrarea filosofică a mesajului liric de după Eminescu. 

  Cum se cunoaşte, Eminescu scrie poezie filosofică sprijinindu-se pe lecturi întinse şi aprofundate şi chiar pe o reflecţie metafizică proprie. Poetul este conştient de limitele filosofice care sunt chiar limitele intelectualului uman, înţelegerea cât mai riguroasă a apriorismului kantian devine pretext de vis şi, efectiv, se prelungeşte în visul fantastic al lui Dionis-Dan din „Sărmanul Dionis”, scoţând posibilitatea desprinderii complete de schemele intuiţiei spaţiului şi timpului din chiar faptul transcedentalităţii lor. 

  În extremis, iată şi întrebarea fundamentală pe care şi-o pune Eminescu: „Care este criteriul realităţii?… Poate că noi nu facem alta decât să visăm…”, un fel de hybris subiectivistică a disoluţiei complete a certitudinii naturale a realităţii: atitudine caracteristică filosofiei lui Fichte şi ad rem dezvăluită în „Cezara”. 

  În replică, se pare, Macedonski publică în „Curierul de Iaşi”la 6, 11, 13, 15 şi 18 august 1876, „Thalassa”în care mitologia exotică întruchipată de „Insula lui Euthanasius”este o evocare sugestivă a instinctului erotic de posesiune în etapele progresive ale definirii sale.  

 Îmbătat de „vinul nemuririi”, Thalassa primeşte moartea ca o eliberare şi se dăruieşte valurilor simţind cum sufletul lui, dezbrăcând prezentul în viitor, dezbracă pe om în arheu”. La ideea acestui arheu ca spirit al Universului ajunsese – într-o viziune şi versiune originală – şi Eminescu în proza filosofică „Archeus”, rămasă în manuscrisul 2269. 

  E mai sigur, însă, că Macedonski să fi cunoscut „Sărmanul Dionis”(publicat în „Convorbiri Literare”, la 1 decembrie 1872 – I – ianuarie 1873) şi să fi fost impresionat e turnura problematică, estetică a nuvelei, privind ideea filosofică a „lumii ca teatru”între „epilogul”nuvelei eminesciene şi ideea arheului diferenţa e, doar, de nuanţă şi interpretare. Este adevărat că întâlnirea cu etica lui Schopenhauer, Eminescu o dezvoltă în câteva teme literare, cu deschidere către spaţiul indic al Vedelor, dar şi către ataraxia şi fizica stoică. O fizică transcendentă ca şi „Fizica”lui Aristotel. Astfel, „voinţa de a trăi”devine la Eminescu „dorul nemărginit”din Scrisoarea I, iar în atingere şi cu „dorul”poeziei populare produce „farmecul dureros”al liricii exotice. 

  La Macedonski, „voinţa de a trăi”devine metafora primăvăraticului impuls germinal, din poezia Stepa: „Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,/ Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,/ Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal”. 

  Dacă la Eminescu transcendentul era organic implementat în operă, ţinând de placa turnantă a unui mod vizionar implacabil, la Macedonski – a cărui idealitate nu e deloc metafizică, transcendentă ori speculativă -, asemenea idei se ivesc în regimul unor opţiuni supreme, de unde semnul „tragic”al epopeii… 

  Interesante rămân, dincolo de aceste paralelisme, afinitatea electivă a două moduri de gândire, concomitentă unor căutări spirituale, vizionarismul acut şi accentul dramatic al idealităţii narative.  

 Hyperionul poeziei române este creatorul unui limbaj poetic unitar, de armonie şi figuraţie coerentă, bazat pe un fel de popularitate expresivă accesibil până la romanţă şi filosofic cu transparenţă. Cum a turnat Eminescu „limba veche şi înţeleaptă”în adevăraţi „faguri de miere”ai poeziei sale se cunoaşte. Faţă de eminescianismul stilistic, Macedonski manifestă, încă de timpuriu, o mare disponibilitate artistică, chiar dacă, sau tocmai de aceea, Macedonski reproşa lui Eminescu, formele populare şi arhaice, fonetismele şi construcţiile populare moldoveneşti. 

 Adevărul e că despre Eminescu nu se mai poate spune nimic esenţial decât din perspectiva totalităţii. Este ceva ce a făcut Ioana Em. Petrescu, raportând universul operei la cele două modele cosmogonice, platonicean şi kantian, lucru ce trebuie făcut şi pentru Macedonski, deoarece, cele două „feţe de Ianus”ale acestuia, au fost greşit interpretate, tendenţios spunându-se, împotriva lui Eminescu, dar ele, în fapt sunt îndreptate „către trecut”şi, respectiv „către viitor”, aşa cum apare în viziunea lui Nicolae Manolescu, exprimând, în acest fel, „naşterea poeziei moderne”, sensul firesc al lirismului. Dacă pentru Eminescu poezia ar fi „expresia normală a fiinţei”, pentru Macedonski aceasta rămâne o „himeră de căutat”, o citadelă de cucerit, în general ceva ce „I se refuz㔺i care ar sugera o „emoţie artificială”. 

  Poetul „Excelsiorului”exprimă, cel dintâi, la noi, acest „triumf al conştiinţei poeziei asupra poeziei”(lungă contradicţie dintre conştiinţă şi poezie), căci, „geniul său înfloreşte nu în siguranţă de sine, ci în nesiguranţă”, nu cunoscând poezia, ci căutând-o”, (Metamorfozele poeziei – Nicolae Manolescu). 

  Pentru a nu fi condamnat că fac din Macedonski un alter ego al lui Eminescu, în încercarea mea de a-i apropia, subliniez faptul că atât la Eminescu cât şi la autorul „Nopţilor”observăm că timpul, pe bună dreptate, are o natură ambivalentă, o conformaţie duală. Există variaţiuni ale timpului, specii temporale, reflexe cronologice distincte care nu contenesc să fascineze. 

  Se poate vorbi despre un timp cosmic (vital, cum îl numeşte Rosa del Conte) ale cărui constante ar fi eternitatea şi imuabilitatea, şi un timp terestru (sau muritor, în terminologia cercetătoarei italiene), caracterizat de curgere, vremelnicie, accidentalitate. Primul e un timp plenar, ce duce la desăvârşire toate formele universului, e un timp benefic şi propice, în vreme ce al doilea e un timp al efemerului şi al uzurii, al degradării şi morţii. 

 Ambivalenţa temporală o regăsim în recurenţa şi funcţionalitatea expresiilor timp şi vreme, termeni esenţiali ai semantismului temporal la Eminescu, dar şi la Macedonski. Acestor doi termeni cu valoare, să zicem, arhetipală li se subordonează alţii care nuanţează, caracterizează şi exemplifică sentimentul timpului sau fenomenul scurgerii acestuia, durată, cu alte cuvinte. Între aceştia putem aminti: clipă, oră, zi, an, secol (cu sinonim veac), prezent, trecut, viitor, noapte, seară. 

  Dacă seara din „Thalassa”(1916) este parte componentă a unui baroc al ornamentaţiei specifice: „Seară palidă, şi-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze…/ Adierea îşi ascute fremăturile de stânci, (…) la Eminescu, Sara pe deal este timpul uman, unde actorii iubirii au nostalgia decorurilor fluctuante. 

  Să nu uităm că vremea la Eminescu, poate măsura şi timpul etern, imuabil, circular, al naturii. O astfel de dublă polarizare semantică a vremii (care sugerează şi timpul individual al lui Macedonski, dar şi timpul naturii eterne) putem afla în Revedere, unde vremea exprimă mai întâi timpul regenerator al naturii, foarte apropiat de cel cosmic: „Codrule cu râuri line/ Vremea trece, vremea vine,/ Tu din tânăr precum eşti/ Tot mereu întinereşti”. (…) 

La Macedonski vremea este partea componentă a unui spaţiu poetic care exprimă o altă formă de idealitatea impenetrabilă, dar şi timpul ce influenţează natura, ca la Eminescu: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, şi mor şi-n mine -/ Şi-au fost atât de viaţă pline/ Şi azi se sting aşa uşor”. (Rondelul rozelor ce mor). 

  La amândoi poeţii, vremea e generatoarea nostalgiilor, iar timpul pentru Eminescu are conotaţiile şi semnificaţiile unui lexem ce exprimă de o manieră mai abstractă, mai generalizantă conceptul duratei decât vremea, cuvânt cu iz arhaic, încărcat cu valenţe poetice mult mai accentuate şi care figurează derularea temporală în concretitudinea ei, plasticizând-o astfel şi modelând-o în registru liric cu mai multă vigoare. 

Referindu-ne la Eminescu, cunoştinţele sale cosmogonice nu ne surprind, cunoscând faptul că poetul a trăit într-o perioadă în care teoria Kant-Laplace era notorie. Astfel, intuind epoca „marii găuri negre”şi a Bing-Bang-ului”, Eminescu spunea în Rugăciunea unui dac: „Pe când nu era Moarte, nimic Nemuritor,/ Nici sâmburul de viaţă dătător,/ Nu era Azi nici Mâine, nici Ieri, nici Totdeauna/ Căci unul era toate şi Totul era una”. 

 Nu vom întâlni la Macedonski natura exuberant-romantică şi surprinsă în marile-i prefaceri, în erupţiile cosmice ori geologice, ci o natură disciplinată după formele utopiei sale de transcendere cultivată cu un fel de regret, nicidecum cu nostalgie, pe măsură ce este imaginată cu pathos. Nostalgia romantică eminesciană nu intră în programul naturistic macedonskian, pentru că poetul o percepe aproape ca un modern, fiind un om prezent al peisajului, nu un absent al romantismului nostalgic.  

  Egotismul macedonskian se reflectă în mare parte din opera sa ca un semn al oglinzii, de aceeaşi nevoie de strălucire intensă, de megaviglia ostentativă, care are la bază supradimensionarea egotist-narcisiacă a spiritului baroc. Aceasta este o obsesie a efectului, a unei extravertiri compensative, traducând o mare dramă interioară. Acelaşi fenomen îl întâlnim şi la Eminescu. Oglinda reflectă, de data aceasta, nu o lume exterioară, obiectivă, cu una interioară, subiectivă, suficientă sieşi şi fascinată de mitul propriei oglindiri. Acest mit îl regăsim şi la Macedonski, dar reflectat invers. Autorul „Nopţilor”raporta universul la sine şi nu pe sine la univers (ca la Eminescu), aceasta este, de fapt antropologică, Bacon o trecea printre acele eronate idola tribus menite a deforma imaginea realităţii conform unui contestabil coeficient de subiectivitate. 

Chiar dacă nu există multe elemente comune la cei doi poeţi, acela care există se evidenţiază în limitele unei complementarităţi a fenomenului „oglinzilor paralele”pe care suntem datori să-l amplificăm în folosul celor doi, şi al nostru. Condiţie sine qua non în înţelegerea operelor ce au dobândit o aureolă exponenţială. 

„Cruzimea oglinzii”la cei doi nu este altceva decât lumina dintre două oglinzi paralele ce nu se exclud una pe alta. Ele multiplică la infinit „Icoana stelei ce s-a stins”(La Steaua – Eminescu), pentru a fi celor doi (ne)împăcaţi „repaus dulce şi suprem…”(Noapte de mai – Macedonski), mărturie pentru necesitatea înţelegerii şi definirii lor. 

  

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5