Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOZOFIE

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 07 Apr. 2018
Autor: Al. Fl. ȚENE
Publicat: 08 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

 

ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOZOFIE

 

Relaţiile între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul lăuntric oricat de indepărtat ale acestora. 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă. Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a unui întreg şi ca etapă dintr-un proces. Eu precizez, spre deosebire de ilustru critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv poezia. Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi presupun transcendenţa unui absolute. Epoca noastră este epoca autonomizării valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii şi filosofii romantici. De fapt în o amplă lucrare a mea, publicată în anul 1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care l-am denumit globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a poeziei pe jumătate la clasicism. În acest context, cum spunea Croce „formele spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură între ele ce nu ne permite a le separa. Astfel resping separaţia excesivă care sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în estetism. Din păcate raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de „poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează conştiinţa. Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie. Însă, la rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei. Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care totuşi există. Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci înainte de confundarea funcţiei lor spirituale. Mă gândesc că ideea reintoarcerii poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică să provoace asemenea intervertiri. Succesiunea istorică, atunci când o urmărim în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu, faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale. Poezia filosofică reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere. Aceste două orientări, după părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi filosofie. Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii, prin proiectarea analogică. Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei, cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde între poezie şi filosofie. Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” – spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o participare. Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului. Nici un poet modern – nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci ajunge la această concepţie prin el. Dacă pentru mine poezia filosofică este o poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept negative în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de atitudini doctrinare ori de simboluri dificile. Poezia adevărată poartă un mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului. Astăzi după mazga poetică postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee, în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat. Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă. Keyserling scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p. 3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134 Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă. Poezia ţine să îndeplinească o funcţie filosofică, filosofia – una formală, poetică; sau menţinându-şi fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia romantică de filosofia romantică. Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci intre poezia modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei filosofic de atunci şi de acum. Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra unor domenii pană atunci evitate. Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a ideilor şi o relaţie de adancime, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite. Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, cand filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o încrucişare a efectelor. Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei irefutabil. Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile spre un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei palpită alături. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc – tot în spirit – ca purtătoare de absolute.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5