Doina Aldea-Teodorovici (născută Marin) a văzut lumina zilei la 15 noiembrie 1958, la Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit într-un accident rutier la 30 octombrie 1992, lângă satul Coșereni, județul Ialomița, fiind înmormântată în Cimitirul Central din Chișinău. A absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Moldovenească a Universității de Stat din Moldova. A fost căsătorită cu Ion Aldea-Teodorovici și a avut un fiu, Cristofor. S-a remarcat ca profesoară, cântăreață, dansatoare și moderatoare de televiziune. A format, împreună cu soțul său, duetul care le poartă numele (1981), efectuând sute de turnee în Basarabia și în peste alte zece țări. Au cântat la Marea Adunare Națională de la Chișinău (1991), au fost premiați la Festivalul-Concurs Național de Muzică Ușoară de la Mamaia (1991) și la Festivalul-Concurs Internațional „Cerbul de Aur” de la Brașov (1992) și au evoluat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru (1992). Au editat albumele „Răsai!” (1990), „Clopotul învierii” (1997), „Maluri de Prut” (1998), „Două vieți și o dragoste” (2004), „Cine a iubit” (2007) și „Doina și Ion Aldea-Teodorovici” (2008), figurând pe mai multe compilații. A evoluat în filmul „Dragostea ce mișcă sori și stele” (1992). A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova (1992), Ordinul Republicii, post mortem (1993) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău, post mortem (2010).

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, la Leova, raionul Leova, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit într-un accident rutier la 30 octombrie 1992, lângă satul Coșereni, județul Ialomița, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. A absolvit Facultatea de Compoziție și Pedagogie a Conservatorului de Stat „Gavriil Musicescu” din Chișinău. A activat, ca solist, instrumentist și compozitor în grupul „Contemporanul” și a fost fondator și conducător al formațiilor „Telefon” și „DIATE”. A compus circa 300 de cântece patriotice, lirice, instrumentale și pentru copii, precum și muzică simfonică, de cameră, sacră, de film și pentru spectacole dramatice. A primit Premiul „Boris Glavan” (1982), titlul de Artist Emerit al Republicii Moldova (1989), Ordinul Republicii, post mortem (1993) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău, post mortem (2010). Tot aici, se desfășoară, anual, în memoria sa și a Doinei, Festivalul-Concurs Internațional „Două inimi gemene” (din 2003), iar 2012 a fost declarat Anul internațional „Ion și Doina Aldea-Teodorovici”. În Republica Moldova, au fost editate o monedă comemorativă și două timbre poștale cu efigiile lor, iar în ambele țări românești le-au fost consacrate o serie de volume și albume biobibliografice, le-au fost închinate statui și monumente, în timp ce mai multe instituții de cultură, străzi și pasaje le poartă numele.

De-a lungul vieții sale, Ion Aldea-Teodorovici (I.A.-T.) a fost victima a trei accidente rutiere, dintre care ultimul – fatal. După cel de-al doilea, petrecut în luna octombrie 1990, lângă Iași, și soldat cu răni multiple și o fractură a piciorului stâng, i-am stat alături trei săptămâni într-o încăpere a spitalului de urgență din municipiu. O parte dintre conversațiile și destăinuirile de atunci, la care a participat și Doina (D.A.-T.), soția lui, ce fusese rănită și ea, le-am consemnat într-un interviu realizat la 31 octombrie 1990, în rezerva lui de spital.

• – Ce s-a petrecut cu tine, Ion?
• – (I.A.-T.) S-a întâmplat ceea ce nu gândeam și la ce nu mă așteptam, fiindcă sunt o fire foarte energică și, ca oricărui om grăbit de la sfârșitul acestui veac, timpul nu mai ajunge. Acasă, dacă prind două-trei ore pe zi în care să pot lucra, sunt extraordinar de fericit; în plus, am o formație, un colectiv de care trebuie să mă ocup. Vreau să avem și un grup de dansatori, pentru care e nevoie de îmbrăcăminte, încălțăminte, bijuterii…
• – În ultimul spectacol, la care trebuia să fiți, ca întotdeauna, împreună, a fost nevoită să apară numai Doina, tu fiind în spital în urma acestui accident; ce ați simțit fiecare dintre voi în seara aceea?
• – (D.A.-T.) În ziua în care am ajuns la Chișinău, am și auzit o opinie referitoare la faptul că, în ciuda circumstanțelor, totuși am ieșit în scenă și că nu trebuia s-o fac imediat după accident… Dar asta e firea mea; și eu am avut atunci piciorul fracturat și am stat două săptămâni cu el în gips, dar n-am mai putut sta și am ieșit așa în scenă.
• – (I.A.-T.) Colectivul trebuia să lucreze și să câștige bani…
• – (D.A.-T.) …Nu te arăta atât de mercantil, că va crede lumea că, în loc să ai grijă de mine, te îngrijeai de colectiv!
• – (I.A.-T.) Așa a fost situația, iar Doinița s-a sacrificat în acest caz.
• – (D.A.-T.) Am o datorie față de spectatori și nu-mi place să fiu compătimită; poate nu e o calitate prea bună, mai ales la o femeie, dar nu-mi doresc mila nimănui, deși nu e cel mai rău sentiment.
• – Din acest punct de vedere, nu te-a avantajat anunțul despre starea lui Ion, pe care l-au făcut în scenă de mai multe ori…
• – (D.A.-T.) …Oricum, m-am simțit foarte prost și am avut o singură dorință: să fug, efectiv, cât mai repede din scenă, fiindcă a fost o durere a noastră, care n-am vrut să fie afișată. Dar, în timp ce cântam, mai mult am fost emoționată pentru că-i auzeam în boxe vocea lui Ion și-mi dădeam seama ce s-ar fi putut întâmpla. Să știi că am scăpat ca prin urechile acului și acum cred și mai tare în Dumnezeu; și înainte credeam foarte mult, dar, rămânând amândoi în viață din încercarea asta, credința mea s-a întărit. Iar, când am văzut că toată sala are în suflet aceeași durere ca și mine, am plâns de două ori, pentru că am avut două spectacole pe zi, văzând publicul care era un gând și o durere cu mine în drama pe care am suportat-o și o mai avem de îndurat. Iar asta, oricum, nu mă putea lăsa indiferentă.
• – (I.A.-T.) …În timpul ăsta, aveam dureri foarte mari și un singur gând: când va veni soția mea la mine.
• – Revenind la muzică, ai avut vreo tradiție în acest sens în familie?
• – (I.A.-T.) Întotdeauna, din nimic apare nimic; dacă nu pui o sămânță, nu poate răsări ceva. Și în cazul meu, s-a întâmplat același lucru; taică-meu, care era dirijor de cor și cânta în Capela [Corală Academică] Doina din Chișinău, mi-a pus vioara în mână și m-a așezat la pian de la cinci ani, iar, de atunci, m-a educat să fiu compozitor. Dacă n-ar fi murit când aveam zece ani, poate aș fi devenit un compozitor important. În viziunea mea, un astfel de compozitor este cel care-și dedică viața în primul rând muzicii mari, care rămâne pe veci – simfonii, opere, muzică pentru balet sau corală. Până la zece ani, el m-a îndrumat în acest fel și mi-a inspirat dragostea pentru muzică și pentru tot tezaurul muzical. Am fost dat la Școala de Muzică din Chișinău, apoi la Liceul de Muzică din Tiraspol, dar nimeni n-a mai avut față de mine atitudinea lui taică-meu, care a vrut să ajung un muzician mare; a rămas ca numai eu să-mi dau toată silința, fiindcă profesorii dădeau atât cât trebuia să predea unui elev la o școală, ori asta e puțin ca să devii cineva.
• – Când ai avut prima idee muzicală?
• – (I.A.-T.) În ’70, la vârsta de 16 ani.
• – Dar prima compoziție adevărată?
• – (I.A.-T.) La noi, e considerat compozitor numai cel ce are un carnet care să-i ateste această calitate; iar eu am un astfel de carnet numai de doi ani.
• – Deci, până atunci erai doar un fel de lăutar mai evoluat…
• – (I.A.-T.) Exact. Dar, dacă e să schițăm biografia mea de compozitor, ea se împarte în mai multe perioade și fiecare are lucrările ei frumoase, bogate și populare; de aceea, nu pot spune la care dintre ele țin mai mult sau care este cea mai impresionantă. De exemplu, în acest moment, cea mai zguduitoare compoziție e ultima pe care am scris-o – Suveranitate –, fiindcă și textul, și muzica sunt cutremurătoare; versurile, aparținând lui Ion Hadârcă, au atâta putere vulcanică, încât vulcanul nu putea să nu izbucnească și în mine. Eu sunt o fire foarte emoțională și, dacă simt că versul e profund și are fierbere în el, atunci el explodează și în interiorul meu.
• – Care este auditoriul tău preferat, căruia i te adresezi îndeobște?
• – (D.A.-T.) Cântecele lui – Eminescu, Reaprindeți candela, Focul din vatră și celelalte – se adresează unui public mai elevat, mai înțelept, cu un suflet mai mare, poate chiar de o anumită vârstă, pentru că, la 16 ani, nu toți ascultă cântece de acest fel; dar, pe lângă acestea, care sunt mai profunde și mai filozofice, are și piese mai directe, niște miniaturi umoristice, un fel de minispectacole – Rock and roll, Cântecul bețivanului și așa mai departe –, pe care tot el le cântă. Pe ultimul, de exemplu, atât de bine îl interpretează, încât, uneori, după spectacole, oamenii spuneau: „A ieșit în scenă [Ion] Aldea-Teodorovici atât de beat, că, efectiv, nu se putea ține pe picioare!” Un compliment mai mare nici că se poate!
• – (I.A.-T.) A fost dat și la televiziunea noastră și am fost întrebat de mulți prieteni: „Dar cum de ți-au dat voie să apari în halul ăla?!” Ei știu că nu-s actor și, ca să-mi iasă atât de bine rolul ăsta, trebuia să mă-mbăt; dar, dacă mă-mbăt, nu mai țin minte versurile!
• – (D.A.-T.) Adică, pe lângă cântecele pe care le cântă el sau le interpretăm împreună, de un anumit gen și de o anumită factură, Ion mai scrie și piese pentru mine, destinate cu totul altor gusturi și cu totul altor vârste – de exemplu, Comment ça va?, cu trupa de balet; de aceea, cel mai mult îmi place la el, ca muzician, faptul că este un compozitor universal. În ’81, Ion a fost în Statele Unite numai cu chitara și americanii – deci, nu românii –, care, la drept vorbind, habar n-aveau nici de Moldova, nici de România, au fost absolut încântați de muzica lui. În ’83, a venit la noi o mare ziaristă americană, care spunea că nu știa despre ce cântăm, dar avea impresia că înțelegea totul – atât de bogată e melodia lui Ion. Sau în luna mai, anul ăsta, am mers în Cipru, unde am avut spectacole cât se poate de diverse; pe primul, l-am susținut la cererea ambasadorului Rusiei la Nicosia, în fața unui public aristocratic, pe care l-am mai văzut doar în revistele Vogue și L’Officiel, în care sunt anunțate diverse recepții. Nu pot califica reacția lor – nici în Moldova, n-am avut asemenea primire. La sfârșit, s-a apropiat de noi ambasadorul, care ne-a rugat să vorbim în rusește, ca să se convingă că suntem ruși; „Bine, dar noi suntem români!” Apoi, am avut un alt spectacol, în cadrul unui festival internațional, unde reacția a fost și mai surprinzătoare; pentru că n-au avut la îndemână foi de hârtie, am dat autografe pe… bancnote în dolari! Deci, muzica nu ține de geografie – spre deosebire de poezie, ce trebuie tradusă; dar, după cum spunea un critic literar din România, în clipa în care apare traducerea, dispare poezia, pe când muzica, la fel ca pictura, nu are nevoie de nicio tălmăcire.
• – A explicat bine Doina perimetrul în care creezi?
• – (I.A.-T.) Poate mai puțin am scris în stilul rock – dar nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că sunt atras mai mult de orchestrații și contrapunct. Totuși, cântecul va rămâne în mine până la sfârșitul vieții mele; profesorul meu de compoziție de la conservatorul din Chișinău, care spera că mă voi întoarce la lucrările mai ample, mi-a spus: „Se vede că, totuși, la baza compoziției tale stă melodia.” Chiar și simfonia pe care am scris-o pentru diplomă este bazată pe o melodie frumoasă.
• – Muzica ta este inspirată și din melosul popular?
• – (I.A.-T.) Nu întotdeauna; unele cântece au legătură directă cu muzica populară, în timp ce altele au doar aerul acela, dar mereu li se simte geografia romanică, din părțile românești.
• – Numiți trei lucruri sfinte, la care țineți cel mai mult pe lume.
• – (D.A.-T.) Primul lucru, care stă la baza tuturor raporturilor dintre oameni și de care m-am convins mai ales de când suntem aici, este omenia, întrucât cuprinde absolut totul: și bunătate, și dragoste, și milă – de care mă tem atât de mult; apoi, e inteligența.
• – (I.A.-T.) Eu pun preț în primul rând pe familie, apoi pe părinți – dacă mai sunt și, chiar dacă nu mai sunt, pe amintirea lor – și, în fine, pe profesie. Dacă te cerți în familie, că se mai întâmplă, te împaci; dar, dacă te cerți cu profesia, e mai complicat.
• – Ai putea trăi fără muzică?
• – (I.A.-T.) N-aș putea; doar aș exista – aș fi un șofer sau cine știe ce altceva…
• – (D.A.-T.) …Nu poate! Și când e la volan, el compune cântece, iar asta nu ține nici de viața fizică, nici de cea spirituală. De exemplu, [Grigore] Vieru, [Dumitru] Matcovschi, Tudor Chiriac sau Ion sunt numai vasul în care Dumnezeu și-a insuflat o părticică a sa. Deci, și el este doar mijlocul prin care Divinitatea încearcă să comunice cu oamenii. Iar aceste talente nu-și mai aparțin; sunt niște simple marionete în mâna lui Dumnezeu.
• – Ce ați simțit când ați intrat prima oară în România?
• – (I.A.-T.) Cea dintâi intrare a mea în țară a fost atunci când a venit, pentru prima dată, la Chișinău un artist adevărat din România – Sofia Vicoveanca; am plâns tot concertul ei și am avut un sentiment extraordinar de puternic, fiindcă noi nu mai visam să avem vreodată în Basarabia niște schimburi de orice fel cu țara. De aceea, nu la trecerea primei vămi în România a fost atât de zguduitor, ci atunci, în sala noastră de concerte. Am avut un sentiment copleșitor și acum un an, când am venit în turneu în Moldova de dincoace de Prut, fiindcă nu știam cum e publicul de aici, cum vom fi primiți noi și cântecele noastre. Mă gândeam numai la generozitatea sentimentelor moldoveanului, că așchia nu sare departe de trunchi și că, totuși, suntem un sânge și un neam; eram convins că sunteți la fel de generoși ca noi și poate chiar mai mult – și, într-adevăr, așa a și fost. De pildă, atunci când am lansat la Chișinău cântecul Eminescu și l-am cântat la câteva spectacole în Basarabia, n-a trecut la public și l-am scos din concert; când am venit aici, însă, a trebuit să-l cânt de cel puțin două ori în fiecare recital. Iar asta m-a consolat și m-a întărit foarte mult. Nu mai spun de situația în care se afla Doinița, care era numită în fel și chip: „Ce mai face și asta pe scenă, de ce dansează și așa mai departe…”; dar felul în care a fost primită în România a făcut-o să devină interpretă. Până atunci, nu avea încredere în sine, ci o făcea numai din inerție, pentru că i-o impuneam eu: „Trebuie să cânți, Doinița, că sună bine și-ți spun eu că e bine.” Însă, până n-a simțit ea că publicul o cheamă și o iubește, n-a crezut în ea.
• – (D.A.-T.) De când suntem aici, au fost puși la încercare foarte mulți oameni. Atunci când ne-a fost bine și eram în vogă, foarte multă lume era lângă noi și ne vorbea de dragoste; ori, aici, n-a mai fost nevoie de declarații de iubire. A venit, numai pentru zece minute, Nicolae Botgros, care era în trecere, doar ca să-l vadă pe Ion, să-l sărute și să-i aducă un buchet de flori, ceea ce ne-a surprins extraordinar de mult, pentru că n-a avut spectacole aici; nemaivorbind de tine, care vii de atâta vreme la noi, de Nicu Alifantis, care ne-a telefonat și de domnul Victor Crăciun…
• – (I.A.-T.) Aș vrea să spun câteva cuvinte de mulțumire și plecăciune pentru personalul spitalului de urgență – medicii ortopezi, care mi-au pus piciorul la loc, asistentele, care au fost tot timpul lângă mine, și infirmierele, care m-au ajutat în clipele cele mai dificile. Tuturor, le adresez calde mulțumiri și îmi dau seama că, numai cu recunoștința, nu scap; va trebui să venim cu un concert frumos în spital. Doinița insistă să cântăm chiar acum, dar cred că mai bine va fi dacă voi veni sănătos, pe două picioare, și să dăm un recital, cu chitara, într-o sală mică de aici, pentru tot personalul; iar asta va fi cea mai mare mulțumire din partea noastră, fiindcă aici m-am simțit chiar mai bine decât acasă, unde nu știu cum ar fi fost.
• – Acum trei săptămâni, am crezut că voi rămâne cu imaginea ta marcată de suferință; dar voi păstra în memorie doar ultima ta expresie – un zâmbet – și vitalitatea molipsitoare a Doinei.

Florin Bălănescu