Doina Aldea-Teodorovici (născută Marin) a văzut lumina zilei la 15 noiembrie 1958, la Chișinău, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit într-un accident rutier la 30 octombrie 1992, lângă satul Coșereni, județul Ialomița, fiind înmormântată în Cimitirul Central din Chișinău. A absolvit Facultatea de Limbă și Literatură Moldovenească a Universității de Stat din Moldova. A fost căsătorită cu Ion Aldea-Teodorovici și a avut un fiu, Cristofor. S-a remarcat ca profesoară, cântăreață, dansatoare și moderatoare de televiziune. A format, împreună cu soțul său, duetul care le poartă numele (1981), efectuând sute de turnee în Basarabia și în peste alte zece țări. Au cântat la Marea Adunare Națională de la Chișinău (1991), au fost premiați la Festivalul-Concurs Național de Muzică Ușoară de la Mamaia (1991) și la Festivalul-Concurs Internațional „Cerbul de Aur” de la Brașov (1992) și au evoluat în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru (1992). Au editat albumele „Răsai!” (1990), „Clopotul învierii” (1997), „Maluri de Prut” (1998), „Două vieți și o dragoste” (2004), „Cine a iubit” (2007) și „Doina și Ion Aldea-Teodorovici” (2008), figurând pe mai multe compilații. A evoluat în filmul „Dragostea ce mișcă sori și stele” (1992). A primit titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova (1992), Ordinul Republicii, post mortem (1993) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău, post mortem (2010).

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, la Leova, raionul Leova, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și a murit într-un accident rutier la 30 octombrie 1992, lângă satul Coșereni, județul Ialomița, fiind înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău. A absolvit Facultatea de Compoziție și Pedagogie a Conservatorului de Stat „Gavriil Musicescu” din Chișinău. A activat, ca solist, instrumentist și compozitor în grupul „Contemporanul” și a fost fondator și conducător al formațiilor „Telefon” și „DIATE”. A compus circa 300 de cântece patriotice, lirice, instrumentale și pentru copii, precum și muzică simfonică, de cameră, sacră, de film și pentru spectacole dramatice. A primit Premiul „Boris Glavan” (1982), titlul de Artist Emerit al Republicii Moldova (1989), Ordinul Republicii, post mortem (1993) și titlul de Cetățean de Onoare al orașului Chișinău, post mortem (2010). Tot aici, se desfășoară, anual, în memoria sa și a Doinei, Festivalul-Concurs Internațional „Două inimi gemene” (din 2003), iar 2012 a fost declarat Anul internațional „Ion și Doina Aldea-Teodorovici”. În Republica Moldova, au fost editate o monedă comemorativă și două timbre poștale cu efigiile lor, iar în ambele țări românești le-au fost consacrate o serie de volume și albume biobibliografice, le-au fost închinate statui și monumente, în timp ce mai multe instituții de cultură, străzi și pasaje le poartă numele.

Pe Doina și pe Ion, i-am întâlnit pentru prima oară pe 2 august 1989, într-o seară de miercuri, după cele două recitaluri memorabile susținute la Iași în cadrul turneului Vin din munții latiniei; din ziua aceea, sufletul meu a rămas în brațele lor, iar ei în inima mea. Era foarte greu să nu-i iubești din prima clipă – atât de deschiși, de cuceritori și de profunzi în muzica lor erau. Le-am fost alături în toate concertele pe care le-au mai susținut de atunci în oraș sau în apropiere și abia așteptam să fiu din nou lângă ei la terminarea lor.

Așa se face că, în momentul când am aflat că Ion a suferit un accident rutier în apropiere de Iași (al doilea dintre cele trei pe care le-a avut) și e internat la spitalul de urgență din municipiu, am alergat într-un suflet la el. Avea dureri la piciorul fracturat și era imobilizat pe patul de suferință. Au urmat multe după-amiezi și seri de conversații, în urma cărora l-am putut cunoaște cu adevărat. Ion mi s-a dezvăluit ca un frate, pe care oricum l-am perceput astfel și până atunci. Nu știa să mintă și nici să încerce să pară altfel decât e: un țăran simplu și onest, dar ale cărui adâncimi sufletești lăsau să se întrevadă bucuria de om care era. Mi-a povestit copilăria lui, mi-a vorbit despre șansa de a avea familia care îi fusese hărăzită, mi-a încredințat cântecele sale – inclusiv pe cele la care lucra – și mi-a spus că muzica lui viitoare nu va mai semăna cu cea de până atunci; urma să se dedice creațiilor de anvergură, cu un profund conținut religios.

Când intra Doina în rezerva de spital, fața lui schimonosită de suferință se însenina, iar aerul pe care-l respira începea parcă să vibreze. Tonusul ei, atenuat de durerea lui, se resimțea din firea sa pe cât de hotărâtă, pe atât de voluntară și i-l transmitea, într-un flux numai de ei știut, prin simpla prezență. Erau atât de diferiți la prima vedere, dar atât de complementari în fapt… Îi vedeam uniți în priviri în încăperea aceea mică și-i revedeam, o singură ființă, în marile săli de regăsire ale românilor. Două statui pe același soclu, două inimi însuflețite de aceeași trăire, prin sângele cărora curgea neamul românesc.

Noapte bună, Doina; noapte bună, Ion. Visul vostru va fi înfăptuit.

Florin Bălănescu