Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta, județul Hotin, România (astăzi, în raionul Briceni, Republica Moldova) și a murit la 18 ianuarie 2009, la Chișinău, Republica Moldova, fiind înmormântat în Cimitirul Central din oraș. A absolvit Facultatea de Filologie și Istorie a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. A fost căsătorit și a avut doi fii. A fost ales deputat al poporului (1989), membru de onoare al Academiei Române (1990) și membru corespondent al Academiei Române (1993). Este autorul a zeci de volume antume (1957-2008) și postume (din 2009) de versuri, precum și al unui abecedar. A primit numeroase distincții, între care Premiul „Boris Glavan” (1965), Ordinul „Insigna de Onoare” (1967), Premiul de Stat (1978), Ordinul „Prietenia Popoarelor” (1984), Diploma de Onoare „Hans Christian Andersen” (1988), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1994), Premiul „Lucian Blaga” (1994), Ordinul Republicii (1996), Medalia „Mihai Eminescu” (2000), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2009, post mortem), precum și titlurile de Maestru Emerit al Artei (1985), Scriitor al Poporului (1992) și Doctor Honoris Causa al Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău (2005) și al Academiei de Științe a Republicii Moldova (2007). Câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău şi câte o stradă din Iași și Buzău îi poartă numele, iar pe Aleea Clasicilor din Chișinău a fost instalat un bust al său (2010). A deținut titlul de Cetățean de Onoare al mai multor orașe din România și Basarabia.

Grigore Vieru a fost cel mai important poet al Basarabiei și unul dintre cei mai remarcabili ai românilor. La sfârșitul anilor ’80, s-a aflat în prima linie a mișcării de eliberare națională de dincolo de Prut, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile lui) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a basarabenilor. Despre cenaclurile Flacăra și Totuși, iubirea, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 19 octombrie 2005, de la domiciliul său din Chișinău.

– Bună ziua, Grigore Vieru!
– La fel și dumneavoastră!

– Ce a reprezentat Cenaclul „Flacăra” pentru basarabeni?
– Voi începe mai pe departe. M-am născut într-un sat de pe malul stâng al Prutului, Pererâta, vizavi de Miorcanii marelui poet Ion Pillat, de pe celălalt mal. Satele noastre sunt pline de rude, dar, după război, până la moartea lui Stalin, nu știam nimic unii de alții, deși ne aflam la o azvârlitură de băț, pentru că nici pasărea nu cuteza să zboare peste Prut, necum să circule scrisorile. Prin 1946-1947, în anii de pustietoare foamete în Basarabia, mama pleca la Cernăuți, în căutarea unui pumn de făină, iar eu, mic fiind, nu puteam închide ochii de frică până la ziuă. În liniștea nopții, auzeam în Miorcani lătrând câte un câine, căruia îi răspundea altul din satul nostru, și, astfel, oamenii dintr-un sat aflau că viața nu murise în celălalt. La fel, prin Cenaclul Flacăra, luam la cunoștință, în anii ’70-’80, că viața în țară nu murise. Ascultam, însetați, în fiecare seară de joi [la emisiunea Radiocenaclul „Flacăra” – valori ale muzicii tinere], cântecele pe care le îndrăgeam atât de mult, iar tinerii noștri abandonau dansurile, balurile și întâlnirile de amor, alergând cu toții la aparatele de radio. Pentru noi, serile acelea au fost mari lecții de poezie și de limba română; acolo, am auzit, pentru prima oară, Doina lui Mihai Eminescu și despre marele poet Radu Gyr, care, atunci, era interzis, iar cântecele marelui artist Tudor Gheorghe au fost, pentru tinerii noștri interpreți, adevărate lecții de muzică.

– Care sunt impresiile dumneavoastră despre cenaclul de după 1989?
– Am avut norocul să particip, împreună cu poeții Nicolae Dabija și Andrei Strâmbeanu, cântăreții Doina și Ion Aldea-Teodorovici, Iurie Sadovnic și Maria Mocanu, la câteva spectacole ale noului cenaclu [Totuși, iubirea]. După unul dintre ele, desfășurat la Târgu Mureș, un tânăr poet s-a apropiat de mine și mi-a spus, foarte supărat: „M-ați dezamăgit, domnule Vieru!” „De ce?” – l-am întrebat. „Pentru că ați venit cu Adrian Păunescu.” – mi-a răspuns. „Dar ce rău v-a făcut?” – l-am întrebat, la fel de supărat. „A cântat regimul comunist!” – m-a lămurit imediat. „Dar dumneata ce-ai făcut și ce-ai scris în vremea aceea?” – i-am replicat. „Am tăcut și nu m-am băgat în mocirlă!” – a reacționat prompt. „Ascultă, tinere: basarabenii noștri – și nu doar ei, ci și românii din țară – s-au încălzit nu la tăcerea dumitale, ci la flacăra cenaclului lui Adrian Păunescu.” – am ripostat și discuția s-a terminat. După cum bine știți, viața României postbelice a fost complicată – și cu bune, și cu rele; Cenaclul Flacăra este o pagină de aur în biografia culturală a țării, care nu poate fi smulsă din dramatica istorie a României.

– Vă mulțumesc pentru aceste considerații!
– Și eu vă mulțumesc și numai bine!

Florin Bălănescu