Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Radu Alexandru Miclescu, Șerban Sturdza; © Florin Bălănescu (Arhiva personală)
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Radu Alexandru Miclescu, ultimul descendent al vechiului neam de boieri moldoveni cu acest nume, atestat documentar încă din anul 1436, s-a născut la 25 iunie 1935, la București, ca unic fiu al ofițerului de aviație Gheorghe Miclescu și al Magdei Miclescu, fostă Tzaicu. Printre înaintașii săi, s-au numărat înalți dregători, mitropoliți, oameni politici de seamă, juriști, ofițeri și mari proprietari. A copilărit în conacul familiei, din Călineștii Botoșanilor, până la vârsta de aproape 14 ani, când a fost nevoit să fugă noaptea, călare, în Capitală, pentru a nu fi prins de comuniști. La 17 ani, licean fiind, a fost arestat la București, anchetat circa trei luni și aruncat în închisoare pentru aproape patru ani. În timpul detenției, mama sa, arestată și ea, a fost amenințată că ori colaborează cu regimul, ori își va pierde copilul; sub presiunea acestei constrângeri, ea s-a sinucis. După ce a fost eliberat, a terminat liceul și a luat bacalaureatul, dar i s-a interzis să urmeze studii superioare. La 22 de ani, s-a căsătorit cu Maria Ioana (Miona) Miclescu (născută Flondor), descendentă din Iancu de Flondor, un mare boier și patriot bucovinean, care a avut o contribuție decisivă la unirea Bucovinei cu România. La 38 de ani, a reușit să emigreze, împreună cu soția, în Germania, la Frankfurt, unde a trăit 27 de ani. Acolo, și-a deschis cel mai renumit magazin de antichități din oraș, ducându-și mai departe pasiunea de a restaura mobilier. A fost recunoscut ca unul dintre cei mai mari experți europeni în domeniu. A revenit în țară în anul 1990, în locurile natale, și și-a revendicat bunul său de drept, conacul de la Călinești. După multe amânări și tertipuri judiciare, l-a obținut și l-a restaurat după planurile inițiale, decorându-l cu obiecte de artă, mobilier și portrete ale membrilor familiei aduse din magazinul său, pentru că, în momentul în care și-a părăsit căminul, comuniștii au prădat totul. La conac, a avut zece angajați, cu care s-a comportat așa cum a fost învățat de mama sa, cu interdicția de a-i tutui. A dus mai departe grija pentru comunitatea din care a făcut parte, construind o școală de restaurare a mobilierului, în care a angajat săteni. Nu și-a uitat rădăcinile și vorbea oricui, cu drag, de istoria familiei. Ca orice boier, și-a păstrat bunele deprinderi; împreună cu soția sa, lua masa în fiecare zi la aceeași oră, cu lumânări, tacâmuri de argint, eleganță și maniere alese. De altfel, sătenii au numai cuvinte extraordinare despre el, care, ca și ascendenții săi, le-a fost ca un tată. A murit la 25 septembrie 2019, la Călinești, fiind înmormântat în cimitirul familiei din curtea conacului, alături de soția sa, decedată la 17 mai 2021 în aceeași localitate. Neavând urmași, după 11 generații care s-au întins de-a lungul a aproape șase veacuri, această glorioasă ramură a neamului Micleștilor s-a stins.

În ziua decesului lui Radu Miclescu, am realizat șase interviuri telefonice cu descendenți ai unor familii nobiliare, care l-au cunoscut și prețuit; al cincilea dintre aceștia a fost Șerban Sturdza, aflat la Călinești.

• – Bună ziua, domnule Șerban Sturdza!
• – Bună ziua și dumneavoastră!
• – Din ce familie descindeți?
• – Mă trag dintr-o veche familie moldovenească, dar combinată, de-a lungul timpului, cu mai multe familii vechi din Muntenia, așa că aș putea spune că sunt o „corcitură”.
• – Una aristocrată…
• – Nu e meritul meu, dar se poate spune și așa.
• – În afară de prieten de nădejde al lui Radu Miclescu, ați fost și rude?
• – Da, am fost veri prin două surori Cantacuzino, care erau bunicile noastre.
• – Ca arhitect, sunteți principalul restaurator al conacului de la Miclești; cât de mare a fost aventura lui Radu Miclescu în acest demers?
• – Eu am fost, într-un fel, învățăcelul lui, pentru că, în decursul proiectului de restaurare, am învățat cât într-o facultate de arhitectură, cu toate că el nu era arhitect, dar, cu siguranță, ar fi meritat să fie dacă regimul comunist i-ar fi permis-o. Am refăcut conacul, pe de o parte, după amintirile lui de o precizie uluitoare și, pe de alta, după o cercetare care a avut mai multe direcții: una de arhitectură in situ [la fața locului], alta arheologică, în urma căreia am descoperit mult mai multe elemente privind vechimea clădirii decât cele pe care le știam, și un releveu extrem de bine executat de unul dintre colegii mei. Precizia amintirilor din fragedă copilărie ale lui Radu Miclescu a fost atât de mare, încât anumite detalii s-au verificat după efectuarea cercetărilor și au confirmat niște amănunte de arhitectură pe care nimeni nu le cunoștea. Am avut la dispoziție și un set de fotografii, pierdute între timp, ce arătau diverse etape ale conacului, după care am descoperit sub pardoselile existente niște spații necunoscute, ce aproape au dublat suprafața casei în urma săpăturilor. Există o serie întreagă de elemente inedite care dovedesc, incontestabil, faptul că, la un moment dat, clădirea a fost un loc fortificat ce ocupa creasta unui deal care se deschidea către Siret, fiind un reper geografic și social important încă în urmă cu mai multe secole. Una peste alta, a fost un șantier pasionant și extrem de complex.
• – Ce ați găsit la conac atunci când v-ați apucat de lucru?
• – În momentul în care Radu Miclescu l-a recuperat, era fostul sediu degradat al unui C.A.P. Când, după câțiva ani, am început să lucrez la el, erau vizibile urmele devastărilor din ultimele decenii și cel mai important exercițiu pe care l-am avut de făcut, sub supravegherea lui, a fost să discernem între ceea ce era vechi și autentic și ceea ce fusese construit ulterior, adică să decidem ce se putea recupera și ce nu. Cu ajutorul său, am putut identifica o serie întreagă de elemente originale, cum ar fi pardoselile, fosta scară de urcare în pod sau vechiul acoperiș din șindrilă, din care nimeni nu ar fi bănuit că ar mai fi rămas urme. Am simțit, tot timpul, prietenia durabilă ce ne-a unit, care a avut tensiuni legate de cunoaștere și cercetare, dar competența lui de om cultivat, ce cunoștea foarte bine istoria artelor, a mărit enorm șansele de reușită ale proiectului.
• – Cu ce amintire rămâneți la plecarea sa în altă lume?
• – Și eu, și prietenii sau cunoscuții lui păstrăm cea mai bună lecție că un singur om poate face foarte multe lucruri bune pentru semenii săi, cu toate că lui i-au fost provocate foarte multe suferințe și chiar nenorociri. De la vârsta de nici 17 ani, a fost nevoit să stea aproape patru ani în închisoare, iar povestea vieții lui este absolut cutremurătoare. Și-a dorit, mereu, să devină arhitect – a și dat, de mai multe ori, examen de admitere la Arhitectură, până când i s-a trimis o scrisoare oficială din partea Ministerului Învățământului, în care i s-a spus că nu are niciun sens să mai încerce, deoarece, cu originea sa socială, nu va fi primit niciodată; iar asta l-a marcat în toată existența lui. De aici, poate, și eforturile sale de restaurare a căminului părintesc, care au lăsat o urmă pregnantă în cultura română, ce va rămâne o mărturie vie în fața generațiilor viitoare.
• – Vă mulțumesc pentru portretul pe care i l-ați făcut și vă felicit pentru devotamentul cu care i-ați stat alături.
• – Și eu vă mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ați oferit-o.
• Florin Bălănescu