Am cunoscut-o pe Annie Ernaux, recenta premiată cu Nobel pentru literatură. 

Povestea este cam așa : întâi am primit , probabil prin 1984-85 de la o prietenă din Franța romanul La Place (Gallimard, 1983, premiul Renaudot în 1984). Interesată de roman, am căutat, aflat, prin prietena franceză adresa editurii, care  apoi mi-a trimis datele  cerute de mine. Așa cred. Și bine că au circulat scrisorile pe vremea aceea ! În martie 1986, dna Annie Ernaux  răspundea scrisorii mele, aratându-se bucuroasă că aș vrea să-i traduc cartea și s-o public în România. În corespondența care a urmat mai mulți ani, am primit ajutor în privința unor expresii, situații, contexte ce apăreau în text, mai subtile, deosebite pentru traducătorul român din mine. Prin 1987  ofeream editurii Univers , spre consultare mai întâi și apoi includere în planul editorial, în limitele posibilităților (cam așa era formula agreată) traducerea integrală a romanului. Am adăugat copia Xerox a corespondenței mele cu scriitoarea care renunța la dreptul de autor în valută, conform rugăminții și explicațiilor mele. Și editura Gallimard era de accord să renunțe la devize, dar trebuia să discute acest aspect cu editorul român și nu cu traducătorul, fapt ce nu știu dacă s-a mai petrecut sau nu.

Romanul nu l-am ales eu, ci l-am primit prin grija prietenei și apoi a  poștei romane care nu a avut “interdicție” în a-l duce la destinație.  Este un roman cu caracter evident și mărturisit biografic al tatălui scriitoarei-naratoare, scris cu mare finețe și meticulozitate, într-un  stil extrem de sobru, pus în evidență de frazele eliptice chiar.  Ajutată de fapte reale, de fotografii, de amintirea unor scene precise și, mai ales, a unor fraze rostite adesea de părinții ei, naratoarea  scoate în relief condiția socială și umană a tatălui și, în special, puțina îngăduință și libertate oferite de viață (din regimul capitalist, nu ?) în a-și alege “locul de sub soare”.  

La Place este și romanul distanței de clasă ce se mărește puțin câte puțin intre tată și fiica lui adolescentă, studentă, apoi intelectuală burgheză. Toată moștenirea culturală, a gusturilor și valorilor clasei dominate a trebuit  să fie și a fost  îndepărtată și înlocuită cu ideile lumii în care tatăl a vrut să-și vadă fiica intrată, integrată și acceptată mai ales de noul mediu social.

 Naratoarea folosește pronumele personal “noi” atât timp cât el corespunde unei realități : familia lor unită, apoi “eu”devine dominant ca urmare a desprinderii fiicei de universul în care se născuse și trăise un timp. Detașarea de familie s-a produs din cauza dispariției treptate a punților de comunicare și a subiectelor de discuție : tatăl nu a călcat niciodată printr-un muzeu, îi plăcea doar muzica de circ și de  promenadă…

 Ideile apărate și respectate de tată încep să i se pară fiicei vechi,  adevărate prejudecăți; cei doi nu-și mai spun decât lucruri infantile, consideră ea, nimic nou din ceea ce-i înconjoară; tatăl nu a putut evolua, a fost prea ocupat cu munca și cu dorința de a-și vedea fiica de cealaltă parte a barierei. Ceea ce s-a și  întâmplat. După cum se vede este un subiect care se  incadra bine în cerințele politicii culturale din România acelor ani. 

Țin bine minte că am avut o întrevedere- discuție la Casa Scânteii , la editura Univers și cu dna Angela Cismaș, bună și mare traducătoare din limba franceză, după ce am întâlnit pe cineva din secretariatul decizional al editurii. Promisiuni de  includere în planul editorial în anii următori…

A venit și anul 1990.   Corespondența dintre noi a continuat. Chiar am putut  s-a vizitez pe dna Annie Ernaux, în vara 1991 sau 1992, undeva mai departe de Paris, într-un orășel nou, fără să fi făcut fotografii. Mi s-a părut o femeie  frumoasă, distinsă, normală, fără aere de superioritate de mare scriitoare care luase déjà câteva premii, participa la lansările cărților sale, dădea autografe cu răbdare,  răspundea scrisorilor primite (o dovadă sunt eu), accepta interviurile cerute de ziariști, dar refuza tot ce i se părea superflu (întrebările unor ziare feminine referitoare la casa ei, gradina ei, magazinele favorite),  mergea la piață, se uita  la prețurile mărfii în liniște, fără să fie abordată prea des de posibilii cititori.

 Ideea publicării traducerii făcute de mine persista între noi două.  Dar mai mult ca sigur că nu am fost suficient de întreprinzătoare pentru a acționa în sensul materializării acestui proiect.  Pasiune simplă și  Locul au fost traduse în limba română de Vasile Zincenco la Editura Pandora-M, Tîrgoviște, 2004, 138 p. 

Ultime noutăți : trei dintre romanele lui Annie Ernaux se află în pregătire tot la Editura Pandora M pentru această toamnă :  romanul Pasiune simplă (reeditare, traducere de Vasile Zincenco) și  Confesiunea adolescentei (traducere inedită, semnată de Mădălina Ghiu). Al treilea roman este Anii, traducere semnată tot de Mădălina Ghiu.

Noii  cititorii români vor întâlni o literarură bazată pe memorie, obsesii, o proză monolog, pe cât de clasică pe atât de modernă prin epurarea mijoacelor literare folosite. Annie Ernaux  este pe Calea regală a literaturii franceze prin narațiunea de analiză-confesiune : adevărul amintirii și simplicitatea expresiei.