ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Paula ROMANESCU
Splendoarea si temeritatea fragilitatii – un ghiocel.
Si cata lumina in acest  Martie / Martisor dupa gerul si zapezile de ieri!
Primiti gandurile mele bune bune.
Sunt curate.

Ana, mireasa cu violete de Parma

                                                             A fost odată ca-n poveşti … o preafrumoasă fată
                                                            de stirpe bună de Goleşti de viţă şi, de Racoviţă…

    Se numea Ana şi era una din cele nouă odrasle ale familiei Anca & Alexandru Golescu Racoviţă, era nepoata marelui cărturar român Dinicu Golescu al cărui bust veghează astăzi intrarea în cetatea cărţii de la Piteşti – Biblioteca Judeţeană Argeş „Dinicu Golescu” şi, a doamnei acestuia Zinca prin ale cărei saloane literare şi muzicale (de la Goleşti, cum altfel!) a trecut toată protipendada culturală şi artistică a celor care urmăreau şi creşterea limbii româneşti, şi-a patriei cinstire, dar şi personalităţi emblematice ale culturii europene – Franz Liszt fiind unul dintre.

     Şi Ana a crescut în Goleştii ei cu livezi şi coline împădurite de lângă Argeş, mică prinţesă între coconii fraţi şi surori, cărora nici cartea nici buna cuviinţă nu le-au rămas străine.

     Şi timpul trecea. Ea se făcuse o domnişoară frumoasă dar prinţul fermecat mult aşteptat nu se ivise încă printre liota de pretendenţi la mâna casnică a gândirii ei sănătoase.

    Şi se ţineau baluri de poveste în casele Racoviţenilor din capitală unde, evident, era invitată şi Ana spre a se putea face cunoscută în societate şi a-şi cunoaşte alesul visat (pentru că internetul nu-şi făcuse încă intrarea în viaţa tinerimii virtualizând-o de tot şi diversificându-le tinerilor înclinaţiile cele cu ofuri şi ahuri de la brâu în sus, gen „of, inimioară” şi, cu chimie experimentală mai la vale, gen „eu te vreau pe tine, tu nu vrei la mine, ah ce bine fu, asta seara nu!, cum te cheamă, tu?”)

      Pe atunci feciorii şi fetele trebuia musai să se vadă cu ochii lor proprii, să se evalueze după vorbă, după port, după zâmbet, după grăitoare tăceri, până ca EL să cuteze să-i ceară ceremonios un dans, fără ca EA să ceară mai întâi din priviri încuviinţarea părinţilor, prezenţi şi ei neapărat fiindcă, să nu uităm, nici televizorul nu dădea semne c-ar vrea să năvălească în casele noastre cu poveştile cele de iubire năbădăioasă dintre salam, muşchi ţigănesc şi vreo minune de Zarază de-mpărat de Ferentari ori de Pipera…

       Ana împlinise 26 de ani. Frumuseţea, graţia, dar şi dota ei, făceau să roiască în juru-i tot felul de fluturi de saloane care-şi mai aduceau între timp, adică până la a se aşeza la casa lor ca stâlpi de nădejde ai familiei, şi câte-un papuc de curtezană cu purtătoarea lui cu tot, de prin Parisul cel de cinisme şi de lene.

      Şi-a fost să fie chiar la un astfel de bal începutul unei poveşti ca un vis dintr-o noapte de Crăciun.

      Ana purta o rochie de bal nou nouţă. E o întreagă poveste şi cu rochiile doamnelor şi domniţelor de altădată care-şi petreceau mai toate zilele lucrătoare din săptămână prin şedinţe de probă pe la casele de croitorie de lux ca să poată „la balul de sâmbătă seara” să apară cu ceva nou fiindcă a îmbrăca aceeaşi rochie de două ori era semn de scăpătare.

Şi la rochia generoasă în decolteu a Anei – un accesoriu meschin: un bucheţel de violete de… hârtie. Ochii admiratorilor ei vizau cu păgâne pofte decolteul, dar se încurcau de  bucheţelul buclucaş. La un moment dat, un fante de văcăreşti (adică viţel tâmp la poarta nouă a raiului iubirii Anei) a „opinat” că pentru o astfel de rochie s-ar fi cuvenit nişte violete de Parma proaspete ca obrazul ei de roză-n care Alah a pus atâta sfântă puritate / că până şi pe împărat să-l facă poate / pion pe o tablă de şah… (Ei, n-o fi spus el chiar aşa, dar o spusese Omar Khayyam unei frumoase de prin grădina rozelor cu viaţă puţină de acum multe veacuri în urmă…)

     S-a făcut haz de mica stângăcie a Anei, pretendenţii la … zestrea ei şi-au înteţit asaltul şi nimeni nu a băgat de seamă că unul singur dintre cei prezenţi, şi el îndrăgostit până peste zăgazurile inimii de Ana, a ieşit discret în viforul de noapte, şi-a pornit în goana calului până la serele de la marginea capitalei de unde, stricând somnul … paznicului de noapte, a cules cu singura lui mână validă (braţul stâng fiindu-i paralizat) un buchet generos de violete. Apoi a refăcut drumul până la palatul cu balul, a intrat îmbujorat de ger în sala  cu învârtejiri de vals, a înaintat ceremonios ofiţereşte, cu pas de paradă, până în faţa Anei, s-a înclinat  şi: „Îngăduiţi-mi, domnişoară Golescu Racoviţă, să vă ofer cu singura mea mână acest bucheţel de violete” Nimeni nu a lăsat mărturie exactă dacă chiar acestea vor fi fost vorbele îndrăgostitului, dar eu cred că violetele au prins să râdă pân’ la lacrimi ca nişte clopoţei de stea aduşi pe sania cu zurgălăi a fulgilor de zăpadă din acea iarnă ca nici o alta mai frumoasă pentru o tânără care înţelegea atunci iubirea adevărată ce înseamnă. Se spune că Ana i-ar fi răspuns: „Dacă veţi mai avea cumva nevoie de o mână, v-o ofer pe a mea.”

     Asta de logodnă!

     Tânărul avea atunci 33 de ani şi se numea Carol Davila. Era celebrul medic venit din Franţa ca să se identifice cu istoria medicinii româneşti şi să se românizeze înnobilându-ne prin multele sale acte ştiinţifice.

     Şi-a fost nuntă mare în primăvara anului 1861, aprilie 30, şi Ana purta la rochia de mireasă violete de Parma – floarea simbol a iubirii lor, şi li s-au născut mai apoi patru prunci – Alexandru, viitorul autor al primei drame moderne din literatura română – Vlaicu Vodă;  Elena (Petricari), Zoe (Cuţarida) şi mezinul Carol Nicolae.

     I-a fost soţului său colaboratoare de nădejde în munca lui şi, deopotrivă s-a îngrijit de buna funcţionare a Azilului de orfane înfiinţat prin donaţie publică de Elena Cuza (1000 de galbeni), susţinut mai târziu şi de Regina Elisabeta.

România îi datorează infinită recunoştinţă lui Carol Davila pentru multe realizări traductibile în iubire de ţara de adopţie, el fiind francez, cu precădere înfiinţarea primei Şcoli de Medicină şi Farmacie de la noi, şcoală ai cărei absolvenţi obţineau (când obţineau!) diplomă de licenţă recunoscută în toată Europa. Soţiei sale, Ana, îi datorează

o adâncă plecăciune pentru munca ei de instruire şi educare a copilelor fără părinţi de la azilul „Elena Doamna” din dealul Cotrocenilor. Chiar în curtea amintitului azil avea să se mute ea sub iarbă la vârsta de 40 de ani după nefericita zi de 13 ianuarie 1874 când, din nebăgare de seamă, un farmacist i-a dat în loc de chinină, stricnină.

     I s-a adăugat sub iarbă zece ani mai târziu şi Carol Davila. Monumentele lor funerare  au fost înscrise din anul 2010 pe lista monumentelor istorice din Bucureşti, ca şi bustul „Dr. Davila” realizat de Constantin Brâncuşi şi amplasat în curtea Spitalului Militar; deşi placheta de bronz cu efigia generalului doctor Carol Davila şi capul micii sculpturi de pe soclu din dealul Cotrocenilor, la capătul străzilor de astăzi Ana Davila şi, Nicolae Paulescu, au ajuns în anii tranziţiei dinspre nimic înspre niciunde, anii cei cu jungle noi, la fiare vechi…

      În 1890 sculptorii Karl şi Carol Storck au realizat sculptura reprezentând-o pe Ana în costum naţional cu, alături de ea, simbolul copilăriei nefericite – o copilă sărmană cu picioarele goale, cum erau cele de a căror educaţie se îngrijise ea la Azilul pentru orfane. Este primul monument sculptural din Bucureşti închinat unei femei.

       Tot Karl Storck avea să realizeze statuia lui Carol Davila din faţa Facultăţii de Medicină din capitală.

        În pictură Ana Davila a fost reprezentată de Sava Henţia (care era profesor de desen la Azilul „Elena Doamna”), de Theodor Aman şi, în fotografie, de Carol Popp de Szathmari.

        Doamna Ana Davila, fosta domnişoară  Ana Golescu Racoviţă,  rămâne astfel în memoria romanţioasă a fetelor care mai visează poate la zburători cu negre plete care să le răpească din turnul vieţii lor monotone şi să le deschidă căile iubirii într-o fără de bătrâneţe tinereţe şi o viaţă … puţină, chipul feciorelnic aprins de fiorii iubirii de la prospeţimea unui buchet de violete culese de un îndrăgostit care nu s-a temut de frigul iernii într-o noapte de poveste înscrisă în răbojul destinului ca o viaţă de om.