Gheorghe Gheorghiu-Dej (în realitate, Gheorghe Gheorghiu) s-a născut la 8 noiembrie 1901, la Bârlad, județul Tutova (astăzi, în județul Vaslui) și a murit la 19 martie 1965, la București, inițial trupul său fiind depus într-un mausoleu și, ulterior, reînhumat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit patru clase primare și trei industriale. A fost căsătorit și a avut două fiice. A devenit membru al Partidului Comunist din România (1930) și membru al Comitetului Central al P.C.dR. (1936). A fost ministru al Comunicațiilor (1944), ministru al Comunicațiilor și lucrărilor publice (1945-1946), secretar general al P.C.dR. (1945-1948) și al Partidului Muncitoresc Român (1948-1954, 1955-1965), ministru al Economiei naționale (1946-1947), membru în Adunarea Deputaților (1946-1948), deputat în Marea Adunare Națională (1948-1965), președintele Consiliului de Miniștri (1952-1955) și președintele Consiliului de Stat (1961-1965). A făcut parte din delegația oficială a României la Conferința de Pace de la Paris (1947). A fost distins, între altele, cu titlul de Erou al Muncii Socialiste și medalia de aur „Secera și Ciocanul” (1951), medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964) și Ordinul „Polonia Restituta” în grad de Mare Cruce. Numele său a fost purtat de municipiul Onești, orașul rusesc Liski, Lacul Vidraru, Universitatea Politehnică din București și de mai multe instituții, întreprinderi, străzi, bulevarde și parcuri. Au existat case memoriale la Bârlad, Moinești, Galați și Dej. Au fost emise timbre poștale cu chipul său în România și U.R.S.S.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).
Despre activitatea și cauza morții lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 23 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, ce fel de om era Gheorghe Gheorghiu-Dej?

– Am avut prilejul să-i cunosc personal pe Elena Oprea, sora lui Dej, și pe Ștefan Oprea, soțul ei, care au trăit la Bacău, așa că afirmațiile mele se întemeiază pe mărturiile lor, ce pot fi subiective. Când avea vizite de lucru la Bacău, George, cum îi spuneau rudele lui, venea și pe la ei, dar numai cu șoferul, fără gărzi de corp; chiar dacă aceștia îl însoțeau, se ascundeau ca să nu-i vadă, pentru că nu-i suporta. Nu iubea puterea și nici cultul personalității; trăia singur. Era un om simplu, cu suflet bun și se purta ca atare: vara umbla cu mânecile de la cămașă suflecate și îi plăceau borșul de fasole, sărmăluțele și mămăliguța prăjită. Cine ajungea la el în audiență, nu pleca fără rezolvare.

– Dej a fost acuzat, cu dovezi, de instaurarea unui regim de teroare, înfeudarea țării către U.R.S.S., suprimarea partidelor politice și a libertății presei, arestarea fostelor personalități politice și a opozanților regimului comunist,confiscarea proprietăților particulare, trimiterea intelectualității la canal, uciderea lui Ștefan Foriș și a lui Lucrețiu Pătrășcanu, falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, alungarea Regelui Mihai I și abolirea monarhiei, colectivizarea forțată a țăranilor și multe altele; cum se împacă toate acestea cu imaginea pe care i-au creionat-o rudele lui?

– Mă puneți în situația de a fi avocatul diavolului! Sora lui spunea că Dej era omenos și nu un conducător crud, însetat de sânge. El a preluat conducerea într-o perioadă în care, în afară de problemele politice, în țară era foamete, lipsă de combustibili și de îmbrăcăminte, iar, în plus, trebuia să plătim „prietenilor” sovietici datoriile de război. Toate câte s-au întâmplat în vremea lui au avut drept cauză presiunile rușilor. În jurul său, se aflau, zi și noapte, Ana Pauker, Iosif Chișinevschi, Teohari Georgescu, Vasile Luca și numeroși alți indivizi care vegheau ca ordinele Moscovei să fie respectate; în plus, era supravegheat de o întreagă armată de „consilieri” sovietici aroganți, poruncitori și, mai ales, periculoși. De pildă, Ana Pauker îi vorbea de sus și chiar țipa la el; se așeza cu fundul pe biroul lui și vorbea la telefon direct cu [Iosif Vissarionovici] Stalin, după care îi transmitea ordinele acestuia. După ce a reușit să se debaraseze de clica din jurul lui, Dej a negociat cu succes retragerea trupelor sovietice din țară (România fiind singurul stat din Tratatul de la Varșovia în această situație), a eliberat deținuții politici, a pus economia pe picioare și a redus inflația; de exemplu, către sfârșitul perioadei sale, un litru de vin costa cel mult 5 lei, iar o găină bună se cumpăra cu 25-30 de lei. Când i-a venit bine, a suprimat conducta de la Galați care transporta petrol la ruși; a dat ordin să fie golită în două ore și apoi s-a dus personal acolo, asistând la tăierea ei cu aparatul de sudură.

– Care este adevărul despre cauza morții lui?

– Din cauza politicii sale tot mai independente față de ruși, Dej figura pe lista celor zece lideri internaționali pe care sovieticii i-au ucis sau au încercat să-i omoare. În timpul ultimei sale vizite la Varșovia [19-20 ianuarie 1965], unde s-a întâlnit cu președintele Poloniei [Władysław Gomułka], a fost iradiat și, imediat după întoarcerea în țară, a început să se simtă rău. A murit după doar două luni, în urma unui cancer galopant la plămâni, iar un argument solid în favoarea acestei ipoteze este faptul că trei dintre cei patru ofiţeri care i-au asigurat garda personală la Varșovia au murit tot de cancer.

Florin Bălănescu