Primit pentru publicare: 01 dec.2015
Autor: Alina COJOCARU, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 01 dec.2015
E 1 Decembrie și, în ceas rotund de sărbătoare națională, îmi cercetez lumea din lăuntru, dar și pe cea din afară. Aș vrea să descopăr cât sentiment național mă pătrunde, cât patriotism e în semenii mei. Știu că starea de grație a românismului – care s-a revărsat plenar în spațiul carpato-donubiano-pontic înspre finalul anului 1918 – e imposibil de atins în vremurile noastre.
Existența noastră s-a schimbat fundamental în aprope un secol. De la un Ev Mediu stins în manualele de istorie, dar mustind de energie mai ales în spațiul rural, am ars etapele pentru a ne înveșmânta într-un postmodernism dominat de televiziunile comerciale și internetul fără frontiere.
Așadar, cui îi mai pasă astăzi, în anul 2015, de Ziua Națională?!? La nivelul elitelor socio-politice, patriotismul este afișat cu emfază, atât cât să se puncteze în mass-media. Interesul național, clamat sobru în acorduri de girofaruri, flancate de fatidice gropi, ne împiedică să ne pătrundem de spiritul Unirii din Catedrala Neamului Românesc de la Alba Iulia; la noi rațiunile de stat nu au memorie, sunt sensibile numai la verbul prezentului, care ne cere să stârpim răul din colectiv…
Pentru societatea civilă a omului simplu, sentimentul național e terenul artificial al unui moll în aer liber, unde ne entuziasmăm în fața defilării soldățeilor de plumb, carne și sânge. Veniți cu mic, cu mare la spectacolul intrat în rutina debutului de decembrie, în Piața Constituției, care deja a eclipsat Arcul de Triumf, voci inocente răzbat din rumoarea generală: ,,Mamă, ce de avioane, cu jerbe roș-galben-albastre, ce de tancuri și taburi inexpugnabile!!!” Nu încape îndoială că, în materie de tehnică militară, suntem cei mai tari din lume, sau (mă rog!) din Europa, măcar că praful de pușcă e pe sponci…
Așa o fi, ce știu eu?… De Ziua Națională mai bine îmi îndrept obiectivul spre lumea școlii, că, ținând seama de profesie, zona mi-e mai accesibilă. Nici o modificare față de restul texturii societății românești, dimpotrivă, enclavizarea personalului didactic, fixat în bisericuțe fundamentate în regim de cazemate la nivelul școlilor, liceelor și universităților creează sentimentul unei imposibile armonii. Toți însă mimăm excelent colaborarea, altruismul, că, de, asta ne cere fișa postului… Și ne mai mirăm că elevii noștri, percepând și în noi, dascălii, lipsa autenticității devotamentului față de patrie, nu-și mai întind ancore în spiritualitatea românească și se depărtează de moștenirea culturală a poporului care i-a plămădit!
…Tocmai am parcurs ,,Extinderea domeniului luptei”, primul roman al lui Michel Houellbecq. Mă încearcă un sentiment de pustiu și vid existențial, pe care, probabil, printr-un joc al imaginației inclus în plaja realității, pana scriitorului francez ar putea să le descifreze și în lăuntrul Zilei Naționale a României. Conectarea abruptă, precipitată a decidenților politici și militari la sensul românismului, revelată cu profesionalism de mass-media, fără un mesaj de încurajare și speranță pentru românii din ținuturile rupte în 1940 din trupul țării, e semnul clasic de definire a unei societăți care, nici măcar la vârf, nu se poate dezlipi de rațiunea căruțului de hipermarket…
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania
…Impecabil punct de vedere, o privire de ansamblu bine argumentată, aprecieri ca cititor!