Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Andrei Makine – Andrei Crăciun

Ion N. OPREA

 

 

 

 

Andrei Makine – Andrei Crăciun

 Bună, chiar foarte bună, ultima carte –Dincolo de frontiere, dar mărturisesc nu l-am mai întâlnit din ea pe Andrei Makine de odinioară când avea în gânduri Rusia.

 Dintr-o scrisoare adevăruri uşor de intuit, cum se face literatură în lume.

            La Editura Polirom, anul acesta, 2020, din limba franceză, traducere şi note de  Daniel Nicolescu, a apărut în limba română cartea intitulată Dincolo de frontiere, autor Andrei Makine, prilej cu care,  Andrei Crăciun, jurnalist şi scriitor, susţinătorul rubricii de opinii a Suplimentului de cultură  a Editurii şi Ziarului  de Iaşi, creator de discuţii literare  prin scrisori,  îl informează pe autor că i-a citit romanul.

          După ce am închis cartea am ţinut şaptezeci şi două de ore de tăcere, mi-am purtat tăcerea ca pe un doliu, îl informează Andrei Crăciun,  – cel care, pentru astfel de discuţii, cu alte prilejuri, cum scria  Radu Paraschivescu la Bookfest în 2014, mai tânărul “a bătut mult la picior pământul , trebuind să fie inventate noi continente pentru setea lui de a le explora”-  acum, din casă, – în plină pandemie,sub ameninţarea morţii, cum suntem fiecare –  face cronică literară pe hârtie către Andrei Makine: “Dincolo de frontiere e o carte de deplină maturitate, în care condiţia umană este întoarsă pe toate feţele. Şi e bine că e aşa. Dar! Eram foarte tânăr când v-am citit prima dată. Am început cu Fiica unui erou al Uniunii Sovietice şi foarte bine am făcut. Aceea a fost o carte care m-a făcut foarte fericit. Aţi devenit imediat unul dintre scriitorii mei contemporani preferaţi  – şi-i numără şi pe alţii: Iulian Barnes, Ian McEwan, James  Meek, Arthur Japin, Jay Parini. Aşa era, aşa eram pe atunci, notează cel care are acum, aţi ghicit, 34 de ani.

                                                Andrei Makine

Andreï Makine, cel căruia îi scrie Andrei al nostru, spun biografiile,  s-a născut la 10 septembrie 1957, la Krasnoiarsk, în Siberia, când a împlinit 30 de ani, după ce a terminat  studiile universitare de limba şi literatura franceză şi a obţinut doctoratulla Universitatea din Moscova, a emigrat şi s-a stabilit  la Paris, unde a susţinut  un nou doctorat, la Sorbona, după care, un timp, a predat  la Facultatea de Ştiinţe Politice şi s-a  dedicat  în exclusivitate scrisului. Este  un scriitor extrem de prolific. A publicat  romanele: „Fiica unui erou al Uniunii Sovietice” (1990), „Confesiunea unui stegar destituit” (1992), „Pe vremea fluviului Amur” (1994), „Testamentul francez” (1995), „Crima Olgăi Arbelina” (1998), „Recviem pentru Est” (2000), „Muzica unei vieţi”(2001), „Pământul şi cerul lui Jaques Dorme” (2003), „Femeia care aşteaptă” (2004), Iubirea omenească” (2006), „Cartea scurtelor iubiri eterne” (volum de povestiri), „Viaţa unui om necunoscut” (2009), „O femeie iubită”.

          După ce romanul său „Testamentul francez” a fost distins cu cele mai prestigioase premii literare: „Prix Goncourt”, „Prix Médicis” şi „Prix Goncourt des lycéens”, Andreï Makine a fost asimilat ca scriitor francez şi este  unul din cei mai apreciaţi scriitori francezi ai momentului, a fost recompensat în 2005 cu premiul „Prinţul de Monaco”, pentru vasta sa carieră literară.

                                                     Andrei Crăciun             

  …”V-am citit Testamentul francez,Femeia care aşteaptă, Recviem pentru Est,Viaţa unui bărbat necunoscut,Cartea scurtelor iubiri eterne, O femeie iubită şi Arhipelagul altei vieţi. Am mai citit şi cele patru romane pe care le-aţi semnat Gabriel Osmonde. Nici una dintre aceste cărţi nu m-a dezamăgit.

          Am deschis de aceea  Dincolo de frantiere cu frică, nu cu speranţă. Mă temeam că aţi ajuns la capătul  literaturii, că nu mai puteţi imagina nimic, că nu mai aveţi nimic de povestit, că nu veţi putea evita căderea în comercial, că din dumneavoastră vor râmâne doar măşti şi perdele de fum.

                Bineînţeles că n-am avut dreptate. Am greşit şi am greşit mult,continuă Andrei cel tânăr intrând în ce am zis cronică. „Dincolo de frontiere este o carte foarte bună, chiar dacă, daţi-mi voie  să o scriu,nu atinge nici o clipă (a fi şi a nu fi, n.n.) frumuseţea textuală desăvârşită din Testamentul francez”.

                 ..De mult n-am mai citit o carte în care autorul chiar să aibă ceva de spus, în care iubirea să vină înaintea stilului. Dincolo de frontiere este încă o dovadă a inteligenţei  şi a subtilităţii dumneavoastră. Aşadar, se poate scrie despre rasism, despre atentate teroriste, despre fanatism religios, despre căderea Occidentului şi o altă naştere a omului şi aşa!” Şi ca o concluzie: prin această carte „ Aţi făcut o demonstraţie de eleganţă, de stil, de rafinament – noţiuni tot mai rare în literatura de astăzi – ca să nu ezite să spună direct şi altceva, ce aţi reţinut, temerea că, citind-citind, acum,”nu l-am mai întâlnit, totuşi, pe acel Andrei Makine de odinioară, acel Andrei Makine care ducea cu sine greutatea Rusiei”, şi mai direct, adăugăm noi, lipseşte, totuşi, scrisul de-acasă! Aceleaşi spuse, cu alte cuvinte, le-am găsit în rândurile următoare ale scrisorii cu opinii, culegător de harfe: „Aţi scris o carte absolut franceză, v-aţi împlinit destinul de a fi un mare scriitor  de limbă franceză,dar mie – atenţie reproşul !– îmi e foarte  dor de acel tânăr care pleca din Uniunea Sovietică şi ajungea să doarmă pe sub poduri şi prin cavouri cu credinţa că literatura va salva totuşi lumea”. Iar ca încheiere: „Înainte să mor, sau poate şi după aceea mi-ar plăcea să citesc încă o carte scrisă de acel înnebunitor Andrei Makine, pe care acum l-am regăsit doar printre rânduri”.

            Mai intim, aflu din altă parte, tot din scris, Andreï Makine, născut în Siberia rusească, şi-a împărţit copilăria între o casă de copii şi bunica lui originară din Franţa, sau cel puţin aşa povesteşte Andrei , uneori, când are chef, despre copilăria sa. Chiar teza sa de doctorat de  la Universitatea de Stat din Moscova tratează  literatura franceză. După ce a  emigrat  la Paris, a locuit o vreme aproape de marii scriitori francezi: Balzac, Molière sau Hugo,locuinţa lui fiind  într-un colţ din cimitirul „Père-Lachaise”, într-un cavou, atât era de sărac, atunci, în 1987. „Când ai ales drumul acesta, al scrisului, nu mai ai de ce să discuţi despre chestiile materiale”, explică el şi acum,  şi nu e deranjat sau ruşinat de sărăcia primilor ani trăiţi în Franţa, atunci când în aşteptarea  cetăţeniei, scria şi încerca să-şi publice cărţile.

             Nimeni nu-l credea că poate să scrie atât de bine în limba franceză, aşa că primele sale volume au apărut ca fiind traduse din rusă, deşi nu acesta era adevărul. Opt ani după ce a ajuns la Paris, Makine avea să câştige, în acelaşi an, 1995, două din cele mai prestigioase premii literare din lume, „Goncourt” şi „Médicis”, un prânz cu preşedintele Franţei Chirac, şi avea să primească, instant, şi cetăţenia franceză. Nimeni nu se mai îndoia acum de talentul lui literar, nimeni nu se mai îndoia că poate scrie în franceză.

             Povestea  vieţii lui Makine e plină de ciudăţenii. El şi-a făcut un doctorat la Sorbona, dar nu cu literatura franceză, ci cu o teză despre Ivan Bunin, autorul său preferat, câştigător de Nobel, continuă să scrie cărţi care devin bestseller, şi să trăiască singur, explicând singurătatea printr-o poveste despre Tolstoi, care, într-una dintre ocaziile în care s-a desprins de lucru la romanul „Război şi pace”, pentru a se alătura familiei, ar fi spus ceva de genul: Voi vă jucaţi aici nepăsători, iar prinţul Andrei moare la mine în cameră.

                  În 2001 a început  să publice şi sub pseudonimul Gabriel Osmonde, uimind astfel  lumea literară cu misterul asupra identităţii autorului. Nimeni, nici măcar editorii nu ştiau cine este acest necunoscut Gabriel Osmonde, care în „Lucrarea iubirii” vădea un cinism admirabil. Patru romane, începând din 2001, au fost publicate sub acest pseudonim, până când autorul s-a decis să vorbească despre asta.

          Într-un  interviu din 2011 pentru Le Figaro, el dezvăluie că sub semnatura scriitorului Gabriel Osmonde se ascunde tot el. Sub propriul nume, incoronat de laurii premiului Goncourt în 1995, a publicat 18 volume, sub cel de-al doilea, doar patru. Romanul Dincolo de frontiere ii aduce pe cei doi între coperţile aceleiaşi cărţi, în care Osmonde devine personaj, mentor spiritual, mag şi călător prin interstiţiile lumii vizibile. Complexa arhitectură a volumului, sub arcadele careia se intersectează nu doar măşti umane din toate azimuturile, ci şi ficţiuni diferite, ne poartă  de la Paris la Bruxelles şi apoi într-o Abhazie edenică, unde suntem pregătiţi să înţelegem rosturile celei de-a Treia Naşteri, Alternaşterea, adică supravieţuirea dincolo de identităţile noastre biologice şi sociale, şi chiar „dincolo de dispariţia noastră fizică”, cum se discută acum în vremuri de Covid-19… „Frontierele despre care vorbeşte autorul Testamentului francez sunt cele pe care le depăşeşti prin radicalizare, sau prin exil, dar şi cele ale romanului. Cine vorbeste, de fapt, în această carte? Andrei Makine îşi pune o mulţime de măşti, dificil să le identifici, nu imposibil: „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine”. Şi pentru cărţile publicate sub acest pseudonim se bucură de un mare succes de public şi de critică. Un alt roman apărut sub acest pseudonim este „Cele douăzeci de femei din viaţa unui bărbat”.„Pe vremea fluviului Amur”. Amour înseamnă, în primul rând, dragoste şi apoi numele celui mai lung fluviu din Rusia. Cei trei eroi ai romanului se aruncă în ambele: În valurile fluviului Amur, şi în valurile dragostei, amour, cum zice Belmondo, eroul filmului văzut de cei trei tineri de 17 ori, care este cea de-a patra prezență constantă din carte. Trei adolescenţi pe cale de a deveni bărbaţi – Războinicul, Poetul şi Don Juanul, născuţi într-un ţinut îndepărtat, unde „puteai să trăieşti toată viaţa fără să ştii dacă eşti urât sau frumos” – încep să-şi dorească un alt destin după ce privesc un film cu Belmondo. Filmul văzut de 17 ori schimbă, în romanul lui Andreï Makine, orizonturile de viaţă ale acestor tineri din fundul Siberiei Răsăritene.

                  Acolo, în Rusia, la Krasnoiarsk, în acel ţinut auster, unde „nici dragostea nu prindea rădăcini”, s-a născut şi prozatorul Andreï Makine, care s-a stabilit în 1987, la vârsta de 30 de ani, într-o ţară a iubirii, în Franţa, fiind astăzi unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi. „Pe vremea fluviului Amur” este romanul care a precedat cartea „Testamentul francez”, carte care i-a adus lui Makine, în 1995, un „Goncourt”, premiul literelor franceze, pentru „cea mai bună şi mai imaginativă operă în proză a anului”. Poate, la fel ca eroii săi din cartea „Pe vremea fluviului Amur”, scriitorul Andreï Makine, nu-şi imagina viitorul în afara celor trei elemente esenţiale ale satului siberian: „Lemnul, aurul şi umbra rece a lagărului”. „Într-o zi, ne gândeam noi, va trebui să ne alăturăm bărbaţilor ce pleacă cu drujbele lor în taiga”, scrie Makine. Dar într-o zi adolescenţii din roman merg la un film cu Belmondo. Acel film i-a smuls pe tineri din acel „straniu univers lipsit de femei” în care trăiau, şi i-a salvat, arătându-le că există, dincolo, în Occident, o lume liberă, care include nu doar cantine muncitoreşti sau şiruri de costume negre care aplaudă în timp ce un bătrân lider sovietic „agaţă o medalie pe pieptul altui bătrân”. Pentru filmul cu Belmondo, cei trei adolescenţi din carte trebuiau să meargă până la cinematograful „Octombrie Roşu” din oraş, 32 de kilometri prin taiga, opt ore, plus două opriri ca să mănânce. Şi la capătul drumului, la ora 18.30, îi aştepta Belmondo, în filmul de seară. După un timp, filmul, nu îl mai priveau, îl trăiau şi explorau altfel Occidentul.La sfârşitul romanului, Andreï Makine vorbeşte despre viaţa sa de după plecarea din Siberia: „Douăzeci de ani mai târziu, rătăcind prin capitalele Occidentului, vom găsi ambiguitatea eroică pe care ne-o sugerase Belmondo.”„De ce Belmondo?, se întreabă autorul. Și răspunde: „Pentru că a venit la momentul potrivit. A apărut în mijlocul taigalei înzăpezite, ca să schimbe viaţa unor tineri şi destinul unei ţări, pentru care Amur înseamnă doar numele unui fluviu fără capăt şi nu o iubire fără sfârşit.”

            Aţi citit, nu-i aşa că Radu Paraschivescu vorbeşte corect despre tânărul nostru Andrei, Andrei Crăciun, descoperitor de continente?

             Misterul dragostei l-a atras pe Makine în toate scrierile sale. Nu lipseşte nici din romanul „O femeie iubită”, în care personajul principal este Ecaterina a II-a, ţarina Rusiei, de la 1762, după asasinarea soţului său, ţarul Petru al III-lea, până la moartea ei, în 1796. O femeie careia barbaţii i-au dorit trupul şi pe care au invidiat-o pentru puterea ei extraordinară. O femeie care încă trezeşte pasiuni: Ecaterina cea Mare. Şi o asemenea pasiune îl impinge pe tânărul regizor rus Oleg Erdmann să dezlege misterul care o înconjoară pe ţarina admirată de Voltaire, Cagliostro ori Casanova. Cine a fost cu adevarat Ecaterina cea Mare? O desfrânată cu tendinţe nimfomane? Sau un suveran luminat care a reformat Imperiul Rus, transformându-l într-o mare putere europeană? Dincolo de toate aceste clişee, investigaţiile lui Erdmann aduc la lumină dramele intime ale celebrului personaj istoric, constituindu-se într-un roman memorabil, care transcende biografia, revelând totodată libertatea de a trăi şi de a iubi.  „Cu un aer de puştoaică, sufla într-o buclă care îi gâdila obrazul… In ultima vreme, observa detalii pe care nu le-ar fi luat niciodată în seamă înainte să se fi apucat să scruteze, cu atenţie maladivă, viaţa Ecaterinei. Cea pe care istoricii o numesc «Messalina rusoaica» şi care, pentru Oleg, redevine o copiliţă de altădată – o mică prinţesă germană  privind cum cade zăpada peste Marea Baltică…” (Andrei Makine)

           „Pământul şi cerul lui Jaques Dorme”. În acest roman senzaţional, acest lucru l-aş putea spune despre toate cărţile pe care le-am citit, scrise de Andreï Makine, se împletesc povestirile a trei personaje: Cel al eroicului aviator Jaques Dorme, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pilotează avioanele oferite de americani sovieticilor şi se zdrobeşte de un versant de gheaţă în apropierea cercului polar, cea a iubitei lui, Alexandra, franţuzoaica exilată într-un Stalingrad devastat de război, şi cea a unui copil, un alter ego al scriitorului, abandonat într-un orfelinat din Uniunea Sovietică a anilor lui Hrușciov, care spune, de fapt, toată această poveste superbă.

             Andreï Makine s-a impus în literatura franceză actuală, la cinci ani de la debutul din 1990, după imensul succes internaţional al celui de-al patrulea roman, „Testamentul francez”, multipremiat şi tradus prompt în peste 30 de limbi. Considerat iniţial scriitor rus şi încadrat, pripit, în literatura Europei de Est, Makine este asimilat cu entuziasm ca romancier francez după ce „Testamentul francez” este încununat, cu totul excepţional, cu cele mai prestigioase premii literare franceze. Prin gravitatea şi actualitatea temelor abordate, căutarea identitară, demitizarea comunismului, paralela dintre Orient şi Occident, exilul, viitorul Franţei şi al Europei Occidentale, prin pledoaria pentru valorile spirituale şi pentru adevărata literatură, prin diversitatea structurilor narative, prin stilul poetic şi, nu în ultimul rând, prin muzicalitatea prozei sale, Andreï Makine este unul din cei mai originali, mai profunzi şi mai renumiţi scriitori francezi contemporani.

Prezentul este deformat de privirea noastră, suntem înfierbântaţi de fugacitatea faptelor noastre. Nu vedem liniile de forţă decât mai târziu şi, mai ales, vedem ivindu-se atunci destine singulare. Istoricii nu au chemarea asta. Vorbesc despre Stalin, despre Churchill, despre Roosevelt, dar nu zăbovesc asupra unui soldat anonim, a unui om necunoscut. Evocă marile mişcări de trupe, situaţia fronturilor, dar destinul unui suflet singular le scapă printre degete. Doar scriitorii sunt bine înzestraţi pentru a salva sufletele îngropate sub cenuşa Istoriei. Doar noi le putem redescoperi, le putem scoate la iveală unicitatea.

De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă… Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului, în această transparenţă a apusului. Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care aşteaptă necontenit. Iar cele care nu aşteaptă, sunt simple consumatoare de scrumbie sărată!

Pentru că cel care trebuie să vină, va veni. Altfel, dragostea nu este decât un pahar cu apă dat peste cap…

La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nicio linie, niciun punct de reper dincolo de marginea bărcii. Doar cenuşiul aerului pigmentat de stropii de ploaie şi valurile, liniştite acum, care dădeau impresia că vin de nicăieri. Până şi înaintarea noastră părea fără ţintă. Eram pur şi simplu acolo, unul lângă altul, în ţârâitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de peşte. Iar când întorceam capul, vedeam chipul unei femei care zâmbea vag – fericită, ai fi zis – un chip şiroind de lacrimile acelea neîntrerupte pe care cerul i le vărsa pe obraji. Înţelegeam acum că aşa îşi trăia ea viaţa de după viaţă. O călătorie domoală, fără un ţel vizibil, dar marcată de un sens simplu şi profund.

Andrei Makine în Femeia care aşteaptă

               “Viețile acestea radioase mă înspăimântă – încrederea lor senină, transparența lor, absența întrebării <<La ce bun?>>. Să mergi la un concert în vreme ce mii de copii, în Irak sau în Siria, sunt sfârtecați de bombe? Obscenitatea acestei orgii muzicale e făcută să disimuleze războiul, să ocrotească confortul mental al unor bobos. Știți cât de mult îi detest pe integriștii bărboși, da, știți! Mă întreb dacă nu cumva, în adâncul sufletului lor întunecat, stă de veghe flacăra unei necruțătoare, brutale nevoi de adevăr”.

Andrei Makine, Dincolo de frontiere ,Polirom, Iaşi, 2020.

          Ion N. Oprea, Iaşi, 24 iulie 2020



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5