ANGELA BÎRSAN: ”În 32 de ani, lucrați la TVR, am parcurs peste 1.500.000 de kilometri, am realizat peste 7.000 de reportaje şi am avut în faţa microfonului peste 30.000 de oameni”
__

Angela Bîrsan, născută în 1962 în Sibiu, absolventă a Facultății de Filosofie-Istorie Iași, master în Comunicare și Relații Publice SNSPA, lecturi aprofundate de Teologie Ortodoxă.

 IOAN VASIU: Recent, ați anunțat pe o rețea de socializare că în urmă cu vă rog să faceți un curt bilanț al celor 32 de ani de jurnalism.Începeți, vă  rog cu primii ”pași” făcuți în Televiziunea Română.
 ANGELA BÎRSAN : – Televiziunea Română, luna iunie 1990. Îmi doream, atunci, să păşesc în instituţia în care s-a dat „stingerea” epocii ceauşiste iar lumea a prins curaj să se revolte pe străzi. Încă mai văd „puricii” şi mira pe ecranul televizorului din Decembrie 1989 şi grupul acela de bărbaţi agitaţi care umpleau incredibil ecranul. Şi apoi imaginile cu „Gavroche” înfăşurat în drapelul României cu stema decupată, ajunse simbol în revista Paris Match. Ca să intri în turnul TVR, trebuia să treci de soldaţii echipaţi cu arme despre care se zice că aveau glonţ pe ţeavă. Era o instituţie strategică transformată peste noapte din releul propagandistic al „societăţii  socialiste multilateral dezvoltate” în cel al ideilor democraţiei aşa că am profitat de un concurs pentru înfiinţarea Redacţiei Viaţa Spirituală. Ce să vezi, din cei vreo 80 de candidaţi, doar 18 au reuşit şi eu, o provincială născută la Sibiu dar „trăită” mai mult în Iaşi, eram printre ei. Radu George Serafim, redactorul şef, Mihai Miron, redactorul şef-adjunct şi Traian Rocşoreanu, director de imagine, m-au întâmpinat şi m-au „aruncat” unde era apa mai adâncă. De la 1 iulie am fost responsabilă de tot ce se întâmpla în Mitropolia Moldovei şi cea a Ardealului şi tot ce mi-ar mai fi trecut prin minte. Mii de minute de reportaje, eseuri tv, transmisiuni directe şi  interviuri pe care le-am realizat cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, cu marii profesori şi  duhovnici ca părintele Dumitru Stăniloae, părintele Constantin Galeriu, părintele Teofil Părăian, părintele Ilarion Argatu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Sofian Boghiu sau părintele Grigorie Băbuş şi câţi alţii,  erudiţi  de un profund rafinament spiritual. Prima experienţă profesională legată de scrierea unui text pentru o emisiune de televiziune  este legată de Maria Preduţ, un profesionist cum nu mai sunt azi. Mi-a spus: scrie două pagini despre ce subiect vrei tu şi adu-mi-le mâine. Zis şi făcut. A citit şi au rămas nesubliniate cu roşu cam  vreo 30 de cuvinte. Am făcut ochii mari şi, în sinea mea, cam tremuram. „Fată dragă, e frumos ce ai scris tu aici, dar Ion şi Mărie care prăşesc porumbul şi cultivă mazăre nu ar înţelege nimic. Dacă erai la vreun seminar de filosofie, nota maximă, dar telespectatorilor tăi trebuie să le vorbeşti în limba română aşa că „tradu” tot ce ai vrut tu să exprimi aici şi ne vedem mâine”. N-a fost uşoară deloc lecţia asta dar mi-a prins bine.
        În 1993, directorul general al TVR, dramaturgul Paul Everac, a luat decizia înfiinţării unei zone de corespondenţă pentru Telejurnal în Covasna şi Harghita. Cum realizasem trei documentare în cele două judeţe am fost întrebată dacă aş accepta să fiu corespondent. Nu am ezitat o secundă şi în 6 ianuarie 1994 am fost detaşată la Miercurea Ciuc. Până în 22 noiembrie 2021 am parcurs peste 1.500.000 de kilometri, am realizat peste 7000 de reportaje şi am avut în faţa microfonului peste 30.000 de oameni. O experienţă profesională unică într-un mediu multietnic, unde majoritatea naţională este în minoritate numerică iar minoritatea locală este majoritară. Dacă am învăţat limba maghiară? După o experienţă în care s-a râs cu lacrimi jumătate de oră pentru că mie îmi era totuna că pun sau nu un accent pe litera e la cuvântul rendorseg nu am mai deschis gura. Am înţeles, în mare, despre ce se vorbeşte dar nu am avut dificultăţi în activitatea profesională, colegul meu, cameramanul Petru Todiruţ care provenea dintr-o familie mixtă  şi-a asumat rolul de traducător. În Harghita am străbătut toate localităţile, toate  cătunele pe vreme bună dar şi în timpul inundaţiilor devastatoare sau  a zăpezilor care, uneori, depăşeau patru metri. În vara anului 2012  toate încălţările mele aveau tălpile arse. Că era zi sau noapte,  mai toate hainele miroseau a fum şi după două, trei spălări, eram pe teren.  Peste 190 de incendii de pădure şi aproape 2000 de hectare făcute scrum din cauza secetei şi neglijenţei umane. Bine, m-am deplasat doar la cele mai devastatoare şi, timp de două luni, locul de muncă a fost iad fierbinte. Sţiaţi că atunci când brazilor le arde coroana fac un zgomot ca un strigăt sfâşietor? La fel şi iarna, când termometrele arătau temperaturi sub minus 30 de grade Celsius pădurile de brazi păreau că gem când crăpau tulpinile. Am descoperit locuri frumoase ca „Satul labirint” Inlăceni, Fântâna cu zăvor de la Lueta, Cascada pietrelor susurătoare din Vârşag sau cea cu apă caldă din Topliţa, Tinovul Mohoş cu minuscula plantă carnivoră Roua cerului, Rezervaţia de lalele pestriţe de la Voşlăbeni, Cetatea slăninilor de la Dârjiu, pădurile pline de hribi, gălbiori şi zmeură. Dacă în 1994 în Harghita erau vreo 300 de urşi, anul trecut, când am pus microfonul „în cui”, ajunseseră la peste 1600. Am descoperit oameni faini, cum se zice în zonă, dar şi din cei înrudiţi cu „talpa iadului”.

I.V.: – Cu ce  sentimente v-ați despărțit de TVR și de foștii colegi ?
 A.B.: – În Televiziunea Română ca şi în Radio România unde am colaborat din 1999 până în 2018 cu normă întreagă nu există „despărţire”. Asta pentru că, în continuare, urmăresc atentă tot ce se întâmplă. Deformaţie profesională? Probabil. Nu am sentimentul că „aş fi plecat”. Mulţi dintre colegi mi-au fost dragi, i-am apreciat, am învăţat „pe furate” de la ei pentru că locul meu de muncă a fost la 280 de kilometri de sediile celor două instituţii. Cu unii am vorbit zilnic, ani întregi, la telefon dar habar nu am avut cum arată. Când cineva mi-a displăcut,      l-am „uitat” în secunda următoare. Dar le mulţumesc tuturor pentru că am acum o adevărată comoară de amintiri pe care alţii nu le-ar putea aduna nici dacă s-ar mai naşte încă o dată.

I.V.: – În decursul  anilor ați publicat și două cărți. Care sunt titlurie acestora ?
A.B.: –  O parte dintre întâmplările care s-au închipuit în viaţa mea s-au pitit între rândurile a două cărţi, Dreptul la singurătate şi Şalom şi leuştean. Nu întâmplător. O vreme am avut un soi de viaţă socială normală, mergeam în vizită, invitam prietenii la mine acasă, asta până când suna telefonul şi eram nevoită să plec la filmări. Îi lăsam în speranţa că ajung să petrecem dar găseam, de regulă, doar bona şi copila dormind. Şi aşa m-am trezit că vorbesc doar când umblu pe coclaurile patriei după reportaje. Simţeam nevoia să comunic şi aşa au apărut cărţile. Primul concediu de odihnă pe care l-am făcut integral a fost după 12 ani de activitate. Cumva, până atunci,  mi se părea că în fiecare zi de muncă  plec în excursie. Nu mi-a impus nimeni, a fost alegerea mea. 

 I.V.: – Cu ce vă ocupați acum după ce ați pus microfonul ”în cui” ?
A.B.: –  Întrebarea asta asta m-a intrigat mereu, „Ce e val, ca valul trece…” iar călătoriile în timp sunt, cel puţin până acum, doar o himeră. Dar ştiu, cu certitudine, că am avut şansa să am un loc de muncă pe care l-am iubit, m-a absorbit şi în fiecare secundă a fost pasiune şi bună credinţă.  Acum, la un an după ce am pus  microfonul „în cui”, am conştiinţa lucrului bine făcut, cel puţin cu onestitate şi am timp pentru ceea ce nu am avut ca jurnalist de teren: citesc sau recitesc dar nu pe fugă ci cu voluptate cărţi dragi, pictez pe pânză, în ulei, merg la teatru, la concerte de muzică clasică, muzee, expoziţii de artă. 

I.V.: – Sunteți membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.De ce ați aderat la această Uniune și ce înseamnă UZPR pentru dumneavoastră ?
A.B.: – Să fii membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România este o necesitate dar în egală măsură o onoare. Recunoaşterea activităţii într-un domeniu, într-un cadru instituţional, indiferent că eşti sau nu activ profesional, are o imensă valoare pentru că responsabilizează şi  validează locul jurnalistului în comunitate. Este locul în care mă simt „acasă” printre cei care înţeleg cel mai bine şi ştiu cât de complexă, grea dar şi frumoasă este această profesie pe care ne-am asumat-o pentru o viaţă.   

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

  Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR