ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 10 Apr. 2018
Autor Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 13 Apr. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Anii Marii Uniri însoțiți de un diplomat francez care ne-a lăsat o carte: ÎNSEMNĂRILE UNUI DIPLOMAT DE ALTĂDATĂ ÎN ROMÂNIA (1916-1920) de  contele Saint-Aulaire

Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, cu titlul nobiliar  CONTE DE SAINT-AULAIRE(născut la 13 august 1866, decedat la 26 septembrie 1954), era descendent al unei vechi familii aristocrate franceze, a avut o strălucită carieră diplomatică nu numai în nordul Africii (Tunisia, Maroc), America Latină (Peru, Chile, Brazilia), ci şi în câteva ţări europene (Austro-Ungaria, România, Anglia). El este autorul biografiilor unor personalități precum  Richelieu în 1930, Talleyrand -1936, Francois Joseph -1945, Mazarin -1945, a unor cronici politice – în diferite publicații, articole care au fost reunite și au apărut în volume, dar și a cărții arătate în titlu, post-mortem.
  Numit ministru plenipotenţiar la Bucureşti, Auguste –Felix-Charles care rămâne cuoscut cu numele de contele Saint-Aulaire, a reușit în câteva săptămâni să obțină angajamentul României alături de Antantă și a contribuit decisiv, împreună cu Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Berthelot, la netezirea relațiilor României cu Aliații,  la reorganizarea țării atât în timpul refugiului la Iași împreună cu familia regală, cât și după încheierea războiului, punându-și în mod deosebit amprenta pe destinul ţării noastre în cursul negocierilor de pace, în urma cărora s-a înfăptuit România Mare, situații despre care vorbește în carte.
    Apărută în 2003 sub titlul Confesiunile unui bătrân diplomat, actualul titlu și subtitlu aparține editurii, spune o notă,este tradusă de Ileana Sturdza,introducere și note de Mihai Dim. Sturdza, structurată în opt capitole și o anexă, din introducere noi cititorii suntem informați mai întâi  despre viața și activitatea contelui. Singur fiu la părinți, vechi familii nobiliare, tatăl Auguste de Beonpoil, conte de Sainte- Aulaire și al soției lui – Isabelle-Epremier-Esther, îl succede în titlu pe tată, originea sa fiind în Bretania. Educat precum iezuiți, cu studii temeinice absolvite la Paris,  a intrat și a activat în Minisrterul francez al Afacerilor Externe, , cu misiuni diplomatice, cum am și spus, inclusiv în Rrmânia.
        Deși apărute în 1953, când trăia autorul, memoriile lui au ajuns în România destul de târziu, lucru care îl spune și explică de ce însuși Mihai Dim. Sturdza către finalul introducerii cărții. „Bineînțeles, autoritățle comunste nu aveau niciun interes să aducă în atenția publicului român apariția unei cărți care dovedea nu numai talentul, erudiția, stilul remarcabil al autorului unei cronici atât de vii și de pătrunzăttoare a vremurilor prin care trecuse, dar care explica și rolul nefast al Rusiei – fie ea imperială sau bolșevică – într-unul din momentele de mare încercare ale istoriei noastre”.

       Contele de Saint-Aulaire. ÎNSEMNĂRILE  UNUI DIPLOMAT DE ALTĂDATĂ ÎN ROMÂNIA (1916-1920), traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere și note de  Mihai Dim. Sturdza, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. „Humanitas”, 2016, 282 p., are o astfel de PREZENTARE: „In tot cursul carierei sale, contele de Saint-Aulaire a ținut un jurnal, scris cu erudiție și talent, plin de evocări pitorești despre vremuri astăzi cu totul apuse. Acestor însemnări Saint-Aulaire le-a adaugat fragmente din rapoartele sale oficiale, spre a constitui în cele din urmă  volumul de memorii publicat de el la adânci bătrâneți, cu puțin înainte de moarte. Sentimentele de atașament fierbinte ale lui Saint-Aulaire pentru țara noastră surprind și astăzi. Nu credem că numeroșii străini ce au trecut sau au trăit pe meleagurile noastre să-și fi exprimat aceste sentimente mai intens decât membrii Misiunii Franceze, care, între 1916 și 1918, au împărtășit la Iași durerile și speranțele poporului român.“ – Mihai Dim. Sturdza

     „A împărțit, ca un adevărat prieten, speranțele, neliniștile, lipsurile inerente zilelor de pribegie a căror pecetie arzătoare a fost păstrată  în inimile noastre. Contele de Saint-Aulaire ne-a dovedit că era adevăratul prieten în vremurile de restriște. A cunoscut suferința noastră supremă, mizeria noastră  de neînchipuit. A cunoscut frământarea așteptării, speranțele dezamăgite, cererile zadarnice de ajutor. A știut, de asemenea, cât de credincioasă a rămas România cea torturată, în ciuda unui nenoroc covârșitor. Am fost printre aceia care au văzut pe d. de Saint-Aulaire la lucru. Am fost din aceia pe care glasul și strângerea-i de mână  i-a îmbărbătat…“ scria – Regina Maria

     „Dacă aș încerca, schițând-o numai, să  evoc icoana suferințelor care copleșeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseților morale, ar trebui să  așez în sala capodoperelor această țară ale cărei virtuți se ridică la înălțimea suferințelor și chiar mai sus.
Iași, 1917
               Ca printr-o conspirație între natură  și oameni, iarna anului 1917 a fost deosebit de aspră.  La Iasi, termometrul cobora la –20°, la –30° și chiar la –40°. Dușmanul – adică  neamțul –, în cele două treimi ale țării pe care le ocupa, și «aliații», adică rușii, și mai brutali decât dușmanul, în Moldova, pe care de asemenea o ocupau, erau înfofoliți în șubele lor, ocupaseră  clădirile cele mai bune, din care îi goniseră pe locatari, și puseseră mâna pe lemnele de foc; lor nu le păsa de frigul ce se abătuse și mai năprasnic peste nenumărații români în zdrențe, fără case sau înghesuiți în locuințe neîncălzite.

      In această Moldovă  suprapopulată, subnutritã, devastată, mizeria și foametea, din care ia naștere tifosul exantematic, făceau mai multe victime decât focul inamicului. In spitalele care refuzau să mai primească  lume lipsea totul în afară de devotament.
       Toată iarna anului 1917, tăvălugul rusesc s-a revărsat pe străzile Iașiului pentru a îneca Moldova. Acest torent a dus cu sine mai multe armate cu un efectiv total de un milion de oameni.
       Confruntată cu această  avalanșă, misiunea noastră militară, redusă la neputință  pe tărâm militar, se lupta mai mult ca oricând pe frontul epidemiilor, pregătind discret reconstituirea armatei romane“, se asocia – Contele de Saint-Aulaire – pătimirii românilor.
      Ca să ajungă în România, ca să cunoască și să trăiască zilele pătimirii noastre ale anilor 1916-1920, diplomatul care l-a înlocuit pe Jean Caille Blondel, alt sacrificat, care rămâne în România, lăsând libere saloanele Parisului, dominate și de prezența  unor Anna de Noailles și Elena Văcărescu, ambele de origine română și cu sufletul , mintea și acțiunea la noi, i-a trebuit lui Saint-Aulaire, nobilul, să facă un ocol de 50 de zile care i-au dat timp și răgaz să mediteze, să facă considerații asupra Germaniei, celei care în 1871pricinuise mult rău Franței. Asupra Germaniei dar și a Rusiei, că avea să scrie: ”La Tornio, oraș la granița cu Finlanda, la marele nostru aliat, țarul tuturor Rușilor, am fost primiți ca într-o țară dușmană”, p.47. Față de ce li s-a întâmplat, la cercetarea pașapoartelor, controlarea bagajelor –în toate lipsa politeții – nota la p.47: ”Cu credința ce o avusesem în alianța rusească, sufeream cumplit. Mă consideram prost răsplătit pentru serviciile ce-i adusesem, nu fără oarecare risc, în timpul misiunii mele la Viena”.
      După un prânz diplomatic la care află de la doi miniștri ruși ceea ce ascunde, uneori, diplomația, cu privire la România, citim la p 95: „Am întrezărit primul indiciu al unui plan secret de împărțire a României, negociat în plin război între statele –majore rus și german!, deși cele două țări erau în alianțe diferite.
„In pofida prezenței a un milion de militari ruși, care luptau penru apărarea teritoriului național românesc, socitatea românească a sesizat scopurile axioniste ale Rusiei și a perceput Franța ca principal   aliat”, scrie și Traian D. Lazăr într-un comentariu despre ”Apostolul Neamului în Războiul de întregire” – care nu-i altul decât N. Iorga în „Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost”, Minerva, București, 1984, p. 352 – în Saeculum 1-2/2018, p.15, unde descrie contextul: „Prezența la Iași, în zilele de 15-19 august 1917, a prilejuit grandioase manifestări ale prieteniei româno-franceze, între care și o ședință festivă a parlamentului desfășurată în sala Teatrului Național. După cuvântările lui I.I.C. Brătianu, șeful guvernului, D. Porumbaru, președintele Senatului, V.G. Morțun, președintele Adunării Deputaților și a lui Albert Thomas, „pe scenă, din inițiativa lui Iorga, se oferă marelui amic un album și un hrisov comemorativ, prin care vila Greerul e trecută (în proprietatea) Franței, ca un cămin al francezilor ce vor trece prin Iași, oricând în  țara noastră”. Vila Greerul, unde, un alt francez, ”Clunet Jean Edouard Pierre, un medic francez, erou al românilor la 1916”, vezi Obelisc, Album-Dicționar, de Ion N. Oprea, p.309, Editura TipoMoldova, 2018, care, în total cinci suflete fuseseră înmormântate în ziua de 28 martie 1917 în pământ românesc cu Funerarii Naționale: căpitanul medic Jean Clunet, șeful spitalului de la vila Greerul, Lt. colonel Georges Dubois, M-ele Antoinette, soră de caritate, M-ele Filipe infirmieră majoră și un soldat din trupa de specialități trimiși în țară.
Fuseseră  de față și d-nii General Berthelot, Marchizul de Saint Aulaire, ministru Franței…
       Ajuns în România, primirea la prim-ministru, discuțiile cu dînsul aveau să-l cnvingă pe diplomat caea ce și scrie, că Ion C. Brăteanu, prin funcția sa este „unul dintre cei mai mari oameni de stat ai generației sale, mai mare decât „cei trei mari” – Wilson, Lloyd George și Clemanceau. Nimic mai firesc: țărilor mici le sunt sortiți oamenii mari”, p.54-55.
   „Biroul său- scria Ion Mitican în revista Lumina, Iași, la 25 septembrie 2008 , ~Pe urmele  lui Ionel Brătianu, acum 90 de ani”~ unde a fost adesea oaspete de lucru și contele de Sainte-Aulaire ,  era veşnic deschis comandanţilor militari, miniştrilor români şi străini, parlamentarilor şi altor dregători cu care se consulta căutând soluţii pentru rezolvarea gravelor probleme provocate de înfrângerile din prima parte a războiului. Casa de pe strada Română a fost martora ştirilor privind căderea sub ocupaţie a Munteniei, Olteniei, Dobrogei şi a oraşelor Bucureşti, Ploieşti (la 23 noiembrie/6 decembrie 1916), Buzău, Brăila şi Focşani, ultimul, în ziua de Crăciun, la 25 decembrie/7 ianuarie 1916.
        Tot aici a venit cumplita veste a tragediei din gara Ciurea unde, în noaptea de 30 decembrie 1916, au fost ucişi şi carbonizaţi vreo 800 de călători civili şi militari din cauza deraierii unui tren supraaglomerat, scăpat de la Bârnova la vale şi aprins.
Fiind necesară unirea forţelor politice, neînţelegerile şi acuzaţiile politicianiste dăunând intereselor ţări, în modestul birou s-au purtat tratative între prim-ministru I. I. Brătianu şi Take Ionescu, reprezentantul partidului Conservator Democrat de opoziţie, pentru formarea guvernului de coaliţie (11/24 decembrie), absolut necesar în zilele de război. Alte căutări au urmat pentru a se rezolva spinoasa problemă a reformei agrare, pe care regele Ferdinand o proclamase la sfârşitul lui martie 1917, dar pe care unii dintre politicienii moşieri, conservatori, nu o agreau, socotind că i-ar sărăci.
        În acelaşi birou au avut loc tratativele cu trimişii ţărilor aliate: Albert Thomas, ministrul Apărării francez, şi Emile Wandervelde, ministrul belgian, sosiţi la Iaşi prin mai-iunie, pentru a vedea situaţia de pe frontul răsăritean, cât şi cu feluriţi emisari din America, Italia, Anglia.
        Tot în biroul prim-ministrului se trata înţelegerea cu ministrul Rusiei pentru aprobarea ca vreo 30.000 de ostaşi şi ofiţeri români ardeleni, prizonieri din armata austro-ungară, aflaţi în lagărul de la Darniţa (Kiev), să formeze un corp de voluntari care să lupte alături de armata română pentru eliberarea Ardealului”..
           Iar la p 103 constatarea, parcă o revenire: „Nici o  altă țară beligerantă nu a cunoscut în același timp, ca România, foamea, frigul, tifosul, ocupația – dubla ocupație – aceea a dușmanului, neamțul, și aceea mai înfricoșetoare a falsului aliat, rusul”. La Iași, constată și spune tot el, comportarea rușilor este „și mai brutală decât a dușmanului”,p. 104. Despre Regina Maria și grija ei pentru soldații din tranșee și răniții din spitale, pentru devotamentul ei, scria: „Regina Maria a intrat în război așa cum se intră în cinul călugăresc. S-a claustrat, renunțând la tot ce era lumesc pentru mântuirea  țării ei, a dinastiei ei, și a cauzelor sacre care îi uneau atunci pe Aliați”, p. 157. ”-Ah! Dacă am fi avut o împărăteasă ca tine, am fi păstrat-o și am fi murit pentru ea”, au aclamat-o soldații ruși pe Regina Mara a României, p.160.
         Regina Maria despre care contele Saint – Aulaire, Ministrul Franței  la București, afirma în 1953 „În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale cangrenelor. Când este vorba de Regină nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a invulnerabilitate”.
În doi…
Din aceeași carte aflăm și despre sărbătorirea contelui de Sainte-Aulaire, ca și despre scrisoarea pe care Regina Maria o adresează comitetului de inițiativă a evenimentului, scrisoare cu care, de altfel se și închie acest volum de excepție care, prin conținut, ridică valoarea Marii Uniri a cărui Centenar a adunat în ziua de 25 martie 2018, mii-mii de manifestanți la Chișinău, care, ca și acum o sută de ani, au cerut să se unească cu Țara-Mamă.

                                                                                                                  10 aprilie 2018