ANOTIMPURILE MARIEI MOISOIU*

Înainte de a fi „Videoclipe” ( poezii, Editura „Agata”, Botoşani, 2012, 104 p.), a fost „Ecouri…” ( poezii, Editura „Agata”, Botoşani, 2011, 150 p.). S-a spus mereu că ecoul se aseamănă cu viaţa. Fiindcă ea, viaţa, îţi întoarce tot ce faci şi spui. Faci bine, ecoul îţi întoarce numai bine. Denigrezi, ecoul faptei tale îţi va întoarce…denigrări. Ca o concluzie, viaţa noastră este o reflectare a propriilor acţiuni, este ecoul faptelor noastre. Cam aceasta este filozofia care transpare din cea de-a treia carte de poezii a Mariei Moisoiu, „Ecouri…”.
O poezie dedicată anotimpurilor, cum e cea din volumul pus în discuţie azi, „Videoclipe”, contrar aparenţelor, nu e uşor de discutat, fiindcă important e cum se face transferul dominantelor.
Există poeţi, precum Bacovia, care se lasă dominaţi de anotimpuri, chiar striviţi. Alţii, precum Nichita Stănescu, transferă ei anotimpului, supunându-l.
Învinsă de trecut prin amintiri, Maria Moisoiu, apelând la virtuţile poeziei, se ridică din cădere, punând anotimpurile să lucreze în favoarea sa. Eul poetic al autoarei se rupe de starea de tristeţe transformând totul într-o nedisimulată bucurie. Citind ciclul „Toamna, cu o nesfârşită privire” suntem tentaţi să ne ducem spre romanţă ca element de transfer dinspre anotimp spre cititor. Lucrurile nu stau aşa. Maria Moisoiu, contribuind regizoral la tot spectacolul dat de toamnă, transferă dinspre aceasta spre ea şi de aici către cititor. Aş zice că e o poetă altruistă, marea sa grijă fiind îndreptată spre starea de beatitudine a cititorului: ploile îl fericesc cu un dans, vântul şuieră ca şi când ar cânta (posibil la un flaut), percuţionistele picături acompaniază tot, frunzele sunt într-o deplasare inversă ( ce frumos zice aici poeta: „Îmi tot încurc destinul prin frunze / Încât au să cadă înapoi în copaci”), tăcuţii tei visează, ramurile golaşe cântă etc. Şi, convinsă fiind că cititorul nu poate fi păcălit la infinit, poeziile sunt asezonate cu versuri incantatorii ce imploră toamna să lase loc iernii. „Scrisoare de toamnă” e un exemplu.
Aflată în faţa toamnei, poeta are ştiinţa de a-şi maximiza sensibilităţile. În „Brumă târzie”, spre exemplu, pădurea trece dincolo de valoarea sa reală, transformându-se într-un echivalent al imensităţii. Auziţi: „Bătrânul codru ce pare-ncremenit, Clipeşte uşor prin pânzele din gene. / Ecoul răguşit al unui trosnet amorţit / Se duce-n adânc, cu sunet mut, alene.” Imens este sufletul, imensă este noaptea, imensă e lumina…
În poezia sa, autoarea poartă toamna ca pe o haină. Convinsă că toamna va da loc iernii, Maria Moisoiu nu încearcă nici o clipă retragerea într-un habitat avantajos. După cum o cunoaştem, s-ar putea ascunde într-un ierbar pentru a se genera în primăvară, pentru că, nu-i aşa, credincioasă lui Camus, „Toamna este o a doua primăvară, în care fiecare frunză e o floare”.Dar n-o face şi, din această perspectivă, poeta atacă frontal anotimpul alb.
Dacă Maria Moisoiu dă toamnei o dimensiune temporală, prin repictarea în cuvinte a unui timp trăit, iernii i se dă o dimensiune spaţială: Bucovina, Valea Putnei, Iacobeni, Ipoteşti ( „unde zboară spiritul poetului”), Botoşani…
Într-o iarnă grea ce s-a abătut peste noi, vine Maria Moisoiu şi nu numai că o doreşte, o şi umanizează. Răspândind o mireasmă dulce, iarna poetei nu este aspră, ea dezmiardă dând dimensiuni imperiale naturii ( „Înveşmântat în dalbă promoroacă, / Bradul pare-a fi un voievod viteaz. / Dar când soarele plăpând îl dezbracă, / Privirea-i se-nmoaie în liniştitul răgaz. // Iarna- dezmiardă uşor, peste umeri. / Natura intră cucernic în trupu-i falnic. / Neliniştitele ramuri se leagănă-n valuri, / În cântecul prelung şi duios de tulnic. // Dinspre brazi un sunet verde, de mai, / Mistuie trupurile lor cu adevărata viaţă. / Cântări răzleţe răsuflă în şuier de nai, / Cu ecouri lungi spre stâncile de gheaţă.”). Iarna Mariei Moisoiu ocroteşte izvorul precum mama pruncul său, acceptă existenţa unei muzici albe a vântului, permite transhumanţa cerească a turmelor de nori, cum inspirat a spus-o şi Ana Blandiana, fulgii dansează şi cântă-n duet…
Aflată în faţa iernii, Maria Moisoiu ne se simte o fiinţă firavă, mai mult, imensitatea iernii sale nu înfricoşează. Sesizăm aici un sentiment al combustiei interioare. Rezultatele arderilor poetei se suprapun voit peste căldura ce vine dinspre sărbătorile acestui anotimp, însumarea ducând la anularea încremenirii ce ar putea-o impune un anotimp rece.
Ciclul „Prin albul iernii”, pus sub semnul lui Nichita Stănescu, dă sens imensităţii. Deşi se simte un panteism difuz prin personificarea elementelor anotimpului alb, făcându-le să trăiască precum noi, poezia câştigă în autenticitate atunci când poeta îşi asumă rangul de fiinţă admiratoare.
Celelalte două cicluri, „Şirag de clipe trecătoare” şi „De-ale iernilor de altădată”, duc spre un romantism desuet care place cititorului.
Categoric, Maria Moisoiu evoluează de la o carte la alta.
Dacă majoritatea poeţilor îşi caută locul în anotimpuri, Maria Moisoiu le mută în cititorii săi.

(*) intervenţie cu prilejul lansării cărţii, în ziua de 25 februarie 2012, la Centrul Cultural Agata din Botoşani

Georgică MANOLE