Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    MARIA MOISOIU RESCRIIND POSTMODERNISMUL

    Ispitele,,MARIA MOISOIU RESCRIIND POSTMODERNISMUL

    Dacă în primele patru volume („Legenda satului de altădată” – 2010, „Pasageră-n trenul vieţii” – 2011, „Ecouri…” – 2011 şi „Videoclipe” -2012, Maria Moisoiu a fost percepută ca apropiată idealului clasic al omului, nu neapărat în totalitatea formei teoretizată de Tudor Vianu, dar, oricum, frumuseţea şi măreţia fiinţei umane fiind pe primul loc, în volumul de faţă („Ispitele gândului”, Editura „Agata”, Botoşani, 2012) trece deseori peste linia continuă, călcând şi în spaţiul dominat cu aroganţă de omul postmodern. O face cu discreţia şi modul în care un şofer mai taie o curbă sau mai depăşeşte viteza legală, având grijă să nu producă o falie între trecut şi prezent, luate ca principale repere de raportare existenţială. Spun aceasta pentru că gândurile Mariei Moisoiu duc, în cele mai multe cazuri, în trecut, afundându-se într-un paseism duios, dureros de gingaş.

    Percep poezia Mariei Moisoiu ca pe „un trandafir ce-a înflorit în ger”. Ea vine grefându-se perfect pe anotimpuri, salvând imaginea armoniei pe care o poate da corespondenţa biunivocă prin apelarea la timp şi anumite stări speciale. Se ştie că stările speciale se disipă diferit în literatură, astfel că stările fundamentale sunt preluate de poezie, cele derivate de proză, urmând ca SF-ul să se mulţumească doar cu stări suplimentare. Maria Moisoiu îşi alege stările mai mereu din perspectivă temporală alegând dragostea pentru trecut, poezia pentru prezent şi moartea pentru viitor.

    Constatăm că timpul o obligă pe poetă să privească viaţa în unul din sensurile scopenhaueriene, cel dinspre bătrâneţe: „viaţa este un trecut foarte scurt”. Dacă Maria Moisoiu ar fi scris poezie din tinereţe, ar fi privit viaţa din acea zonă: „ca un viitor nesfârşit de lung”.
    Gândurile poetei, asemenea unor cai nărăvaşi, se lasă purtate până îşi găsesc liniştea într-o poezie. Aleargă nechezând gândurile Mariei Moisoiu ca, deodată, să se oprească „într-un imens tablou de primăvară” numai bun să bucure ochiul sau „ apă vie într-un ulcior de lut”, gata să potolească setea de verb. Gândurile, „aceşti cai din insomnii”, chemând din zare o iluzorie corabie a salvării la care să se înhame, trec prin anotimpurile bine cantonate în suflet, transformându-se în poezie: „Inima poetului e-un fulger de gânduri, / un fruct aromat ce n-are sâmburi. / Într-o tristă visare, / uşa ei parcă-i din măr muşcat. / Rana-i sângerează pe vers uscat. / Rămâne doar mireasma şi urma iubirii / ce stau înfrigurate la masa tăcerii. / Ştiu că şi marii poeţi înzăpezesc / în iluzii, în nesomnul timpului. / Abia într-un târziu / adorm o mie de nopţi, / lângă şeherezadele cerului.” ( Dialog cu cititorul).

    Poeta, ea însăşi „fulger cu sclipiri trecătoare”, trebuie s-o fi iubit cu patimă ca la această vârstă să aducă, printr-o carte ca cea de azi, un imens omagiu iubirii: „Mă uit spre deal / cum două amurguri înserează, / zidindu-se. / Cum urmele de jar din vară / se sting încet în ceaţa rară / răvăşindu-şi culorile / îmbrăţişându-se…” ( Chintă roială de toamnă)
    Supusă unui dulce chin, provocat de ecoul vremii ( reminiscenţe din ECOURI , mitul lui IONA), poeta dresează verbele, aceşti mânji neostoiţi ai câmpiei cu litere ce vin ca nişte semne ale timpului trecut, hrănindu-se din căuşul plin cu amintiri al palmelor sale: „E vremea socoatei timpului pierdut. / Prin cotloane, sub uşi, un aer stătut / se târăşte ca un melc în regres. / Plouă ursuz, prea ursuz şi prea des. / / Un firicel de speranţă suav, sidefiu/ se clatină firav pe-un lujer argintiu, / precum în toamna târzie scaii. / Pe câmpuri zburdă nervos caii. / / Deseori, într-o arcă de frunze rezist / tulburătorului torent de ev modernist. / Mă clatină în derivă prin cântec şi vers, / hoinărind fascinant într-un alt univers.”

    De remarcat talentul poetei de a crea veritabile construcţii lingvistice cu scopul de a da poeziei un efect autentic:
    aştept să se dezvelească luna
    să umple clipa cu munţi de răbdare
    trupul frunzelor fulgeră
    intersecţiile încâlcite ale timpului
    stau cu coatele pe septembrie
    sufletul ca o pisică blândă
    gura de umbră a cuvântului
    un zâmbet de fildeş ce răsare-n doruri
    sângele cuvintelor pe oase albind
    dragostea şi-a rupt lanţul în fântâni secate

    Poate nu greşesc prea mult dacă afirm că Maria Moisoiu rescrie postmodernismul ( remodernismul). Jean – Francois Lyotard consideră că „rescrierea nu are ca rezultat o definiţie a trecutului, ci trecutul ne ajută să reconstruim viitorul”. Rescriind fără prejudecăţi postmodernismul, Maria Moisoiu elimină moartea ca principala ţintă temporală a viitorului şi o înlocuieşte cu dragostea.

    Georgică Manole



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    1 comentariu la acestă însemnare

    1. Maricica spune:

      Felicitari pentru toate volumele publicate de dvs.
      Sunt poezii pe care, cu cat incerc sa le interpatrund, cu atat ma fascineaza si ma impresioneaza mai mult.
      Citind din poezii, mi-au revenit in minte imagini cu satul traditionalist in care am crescut si care astazi este amintit din ce in ce mai rar.
      Cu admiratie,
      Andronache Maricica

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5