Primit pentru publicare: 14 april.2015
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 14 april.2015

Apocalipsa este o înviere

Deseori când auzim cuvântul „apocalipsă”, ne gândim la ideea de catastrofă care inevitabil duce la sfârșitul acestei lumi locuite de noi, dar abandonată în planul iubirii și aventurii metafizice. Evident, în sens scripturistic apocalipsa este acel sfârșit care o dată și o dată va avea loc, dar nu știm când și cum. Prin urmare, nu prea suntem îndreptățiți să percepem apocalipsa ca pe o catastrofă, de vreme ce poate omul însuși transformă lumea creată în splendoare într-un soi de catastrofă.

Însă, înainte de a raporta procesul apocalipsei la destinul ireversibil al umanității promisă Învierii veșnice, ar fi mai indicat să începem a regândi apocalipsa în lumina evenimentelor care se petrec în viața noastră, cele care constituie experiența personală prin prisma căreia devenim întru Ființă. Conștientizăm sau nu, viața este alcătuită din mai multe cicluri și etape existențiale care ne transformă sinele și propriul într-un sens revelatoriu. Astfel, are loc ceea ce Heidegger numea „evenimentul revelarii propriului”, adică transformarea omului în alt om, angajat într-un sine mult mai profund, dar care, fără să știm, a făcut dintotdeauna parte din Ființa noastră ca întreg. Pe de altă parte, toate acestea nu pot fi înțelese și percepute de o minte profund cotidianizata incapabilă să dobândească sensul plenar al comuniunii cu sufletul, pe care Sfântul Evraghie Ponticul îl definește drept „singura poartă a Deschiderii către Dumnezeu care a creat Cerurile și Pământul”.

Dar dincolo de orice definiții sau descriptii specifice filosofiei limbajului, putem sesiza că omul, oricum ar fi el în aluatul și substanța sa, trăiește un ciclu existențial care la un moment dat ajunge să cunoască sfârșitul. Astfel, omul trăiește de la o perioadă la alta o apocalipsă firească pentru a se înnoi în structura sa fiintiala și perceptibila. Nu degeaba spunem uneori „sunt un alt om” sau „parcă am renăscut”. Spunem aceste lucruri conștienți fiind de schimbările pe care le-am trăit, care au dus înspre revoluții interioare, pasiuni mistice, într-un cuvânt înspre o nouă existență. Gândind în acest sens Realitatea și realitățile, Apocalipsa ni se înfățișează ca o renaștere, adică în calitate de înviere. Din moment ce viața ne oferă periodic situații noi și provocatoare din timp în timp, atunci este suficient de clar că un sfârșit duce la un alt început prin care omul invie sau învață lecția învierii pentru a accepta binecuvântarea veșniciei. Nu a fost deloc greșită sau hazardata afirmația lui Voltaire, conform căruia „Învierea are loc în fiecare zi”.

Într-adevăr, omul moare și renaște fără a-si dea seama, pierdut în jocul de-a destinul și în capricii conceptuale. Învierea nu este un proces biologic, ci însăși starea trezirii de constiinta în profunzimea veridicității sale neînțelese și paradoxale. Omului îi sunt permise nenumărate experiențe personale tocmai pentru ca el să învețe să renască, uneori chiar și din propria sa cenușă. De aceea, în planul angajamentului mistico-metafizic, totul este posibil, pentru că Minunea este cea care dicteaza și pictează totul. Angajat într-un asemenea plan orice om va fi lămurit în privința unuia din adevărurile incontestabile: apocalipsa nu este neapărat o catastrofă, ci poate fi o Înviere. Pentru aceasta este nevoie doar de stimularea sfințeniei ascunse a fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare posedă un grad mai mare sau mai mic de sfințenie, adică acea inocența ontologică adormită. Dar sfințenia ascunsă ca potecă înspre Biserica Învierii ridicata pe temelia Apocalipsei, se descoperă numai în și prin revelație. În caz contrar, Apocalipsa va fi întotdeauna o catastrofă, dar provocată nu undeva din afară, ci dinlauntrul Ființei noastre, măcinată de ironiile Demiurgului cel rău.

Apocalipsa, dacă am fi mai atenți, se manifestă pretutindeni în natură, în toate lumile posibile care țin în viața Lumea rațională a omului. Tot ce ofilește, ulterior înflorește, deci revine la viață. La fel și noi oamenii. Putem fi asemenea unor copaci cărora toamna le cad frunzele, dar care primăvara prind din nou viața. Dar putem invia din apocalipsa noastră temporara, doar dacă vom ști să trecem din Toamna vieții în Primăvara vieții. Fiecare apocalipsă existențială este menita să ne arate cine am fost, cine suntem și cine putem fi. Nu cine vom fi, cine putem fi. Este foarte important să speculam acest aspect, tocmai pentru a evita puseurile de totalitarism profetic.

Luptând așadar pentru a deveni din ceea ce suntem ceea ce ar trebui să fim, trăim în așteptarea și întâmpinarea Apocalipsei ca formă paradoxală a Învierii. De aceea, Apocalipsa este o Înviere.