ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 08 Febr. 2018
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Rev. Luceafărul
Iconografia, adaptare:  Cosmina Marcela OLTEAN
Publicat: 09 Febr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE
©Cosmina Marcela Oltean ©Rev. Luceafărul

Arta lui Gustav Klimt – o contemplaţie subiectivă

Klimt şi mişcarea expresionistă

Expresionismul provine din cele trei mişcări de Secesiune, ca reacţie împotriva academismului, naturalismului şi naţionalismului dominant în epocă. Prima Secesiune, din 1892 de la München, milita împotriva Impresionismului, a doua se manifesta la Viena, în 1897, sub autoritatea lui Gustav Klimt, iar a treia, cea mai importantă, la Berlin în 1899, va face cunoscută opera nabiştilor, foviştilor, opera lui Kandinsky şi mai ales cea a lui Munch. Prin exaltarea sentimentelor şi meditaţia tragică, expresionismul îşi trage rădăcinile din romantism şi simbolism.[1]

Spre deosebire de fovism, expresionismul a impregant mai multe stiluri, trecute sau comtemporane, printre care operele foviste ale lui Matisse, van Dongen, Rouault şi pe cele din perioada albastră ale lui Picasso. Expresionismul dorea, ca şi contemporanul fovism, eliminarea perspectivei şi construirea tabloului pornind de la o gamă de culori pure, puse în contraste violente. Totuşi diferă radical de fovism prin încărcătura psihologică pesimistă şi caracterul vizionar asupra istoriei.[2] Abordând problematica internă a fiinţei umane, expresionismul are ca fundament subiectivismul artistului, care îşi dezvăluie propria existenţă pentru a face cunoaşterea sinelui să progreseze şi pentru a plasa arta în realitatea socială.

Klimt, liderul modernismului vienez

Gustav Klimt, important exponent al schimbărilor artistice din Viena de la sfârşitul secolului XIX, liderul modernismului vienez, excelent pictor şi decorator, era un om solitar cu o personalitate complexă, iar arta lui a contribuit la izbucnirea uneia dintre cele mai mari revoluţii artistice. Provenind dintr-o familie modestă cu mulţi fraţi, Klimt reuşeşte totuşi la admiterea de la Şcoala de Arte Aplicate din Viena. Ulterior i se alătură şi fratele său Ernst. Refuzând canoanele şi compromisurile, Klimt fondează în 1817 Secesiunea şi devine liderul avangardei vieneze. Arta lui nu se împacă cu regulile din arta secolului XIX, bazată pe respectarea tradiţiei. Klimt voia să creeze ceva inedit, pe măsura secolului XX.

În 1882 începe lucrul cu doi arhitecţi specializaţi în proiectarea de teatre, Felner şi Helmer. În următorul an, fraţii Klimt împreună cu colegul Franz Matsch îşi fondează propria şcoală de artă decorativă şi primesc comenzi din mai multe părţi ale Europei.

Călătorii în România

Curând, cei trei pleacă în România unde execută lucrări pentru decorarea Palatului Regal de la Peleş, iar drumul lor prin Transilvania continuă. Gustav îşi cumpără chiar şi o casă în ţara noastră şi mai revine de câteva ori. Totodată, nu este încântat de călătoriile dese, care îi provoacă dezechilibre interioare, dar e conştient şi de faptul că acestea sunt un prilej de a se îmbogăţii pe planul impresiilor artistice.  Retras fiind, nu se cunosc prea multe date din biografia sa, dar chiar el spunea odată: dacă cineva vrea să afle ceva despre mine ca artist, sa-mi privească atent tablourile şi să caute în ele răspunsurile. Luptându-se adesea cu depresii îşi găseşte echilibrul  doar în creaţie. În ciuda originilor modeste se identifică repede cu intelectualitatea vieneză, dar rămâne la fel de retras şi tăcut, cu fire greoaie. Acestea dispar însă în preajma prietenilor, unde este mereu vesel şi bine dispus. Îşi impune tabieturi stricte şi astfel părăseşte atelierul în fiecare seara la aceeaşi oră. Se culca devreme şi considera odihna foarte importantă. Evita graba în lucru şi corecta mereu chiar şi tablouri terminate demult. Picta în medie doar 4-6 tablouri pe an.[3]

Sursele de inspiraţie le găsea în epocă, în comedia umană de afară. Arta sa este oglindirea unor conflicte lăuntrice.[4] Este interesant faptul că nu a fost niciodată interesat de tema autoportretului, fiind mereu atras de chipurile altora, mai ales al femeilor pe care le-a redat într-un mod atât de propriu. A executat portrete de doamne din lumea intelectuală vieneză, combinând tendinţe din arta japoneză cu cele din arta medievală şi bizantină, vizibile mai ales în decoruri. Planurile se confruntă, formele sunt dematerializate prin repetarea motivelor şi suprafaţa bidimensională.  Hieratismul figurii umane, deşi văzută într-o mare izolare, conferă portretelor o anume seninătate.

Ca şi în cazul portretelor, peisajul la Klimt e filtrat prin sensibilitatea artistului. Prin peisaj îşi exprimă nevoia solitudinii. Modul în care el vede natura este o contemplaţie subiectivă. La Klimt, peisajele înseamnă o fugă spre intimitate. Din natură redă copaci, flori, fructe, case pe maluri de ape, dar niciodată nu include în ea omul.[5] Tablourilor sale le e caracteristică întreaga paletă a culorilor deschise şi pure. Renunţă complet la perspectivă şi aşează adesea formele decorative din fundal în acelaşi plan cu portretul. Din perioada de aur datează lucrări ca Sărutul şi Împlinire (din friza palatului Stocklet).

Klimt e deopotrivă un pictor vizionar şi un filosof modern, precum şi un excelent poet, spunea Peter Altenberg. În pofida caracterului solitar, Klimt stabilea legături cu numeroase grupuri artistice, iar operele sale aveau să impresioneze artişti din diverse domenii ale artelor. De pildă, Constantin Brâncuşi se inspira, în lucrarea Sărutul, din creaţiile lui Klimt. La fel face şi Picasso, iar Warhol, ca şi Klimt, răstoarnă categoriile convenţionale ale artei. La începutul lunii februarie, pe data de 6, s-au împlinit 100 dea ani de la moartea lui Klimt.

Note:
[1] Edina Bernard, Arta modernă (1905-1945), Meridiane 2000, pag.19;
[2] Ibidem, pag.22;
[3] Revista Mari Pictori – viaţa, sursele de inspiraţie şi opera: Gustav Klimt, nr.29, pag.22;
[4] Ibidem, pag.4;
[5] Ibidem, pag.7.