Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Augustin Ciuraru – un poet botoșănean prea puțin cunoscut pe meleagul eminescian

    Autor: Dorina RODU

    Născut în luna lui gustar în anul 1980 la Botoșani, Augustin Ciuraru a urmat cursurile Colegiului Economic „Octav Onicescu” Botoșani, apoi plecând în București urmează Facultatea de Geografie, licențiat în același domeniu, în anul 2004 își încheie Masterul „Gestiunea durabilă a peisajelor geografice”, la Universitatea din București. Stabilindu-se în capitala țării profesează din 2007 ca și cartograf.

    În anul 2016 publică două volume de versuri: Gânduri, editura Etnous Brașov și Infinit la aceeași editură; iar în 2022 publică al treilea volum de versuri intitulat Amintiri cu cer înalt la aceeași editură din Brașov. Toate cele trei volume încep cu un motto, meditativ, din punctul meu de vedere, acestea fiind în strânsă legătură cu titlul fiecărui volum. Astfel, Gânduri are ca motto „Un gând poate valora uneori mai mult decât o faptă”. Gândurile poetului sunt străbătute de motive și simboluri profunde ce frământă eul poetic, ca mai apoi să fie transpune în versuri. Astfel, în acest volum, întâlnim poezii ca Un dor, Și iar mi-e dor…, Dor de acasă, Dealul cu dor toate acestea fiind marcate de simbolul dorului – sentiment care înlănțuie gândurile poetului, treptat trădând frământarea, neliniștea și dorința umbrită de teama neîmplinirii: „La dealul cu dor m-aș întoarce, / Prietenul meu rătăcit. / El nu m-a uitat și m-așteaptă, / Dar eu… eu sunt mult prea grăbit.” (Dealul cu dor). Tot în această poezie – Dealul cu dor – acest simbol al dorului se împletește cu cel al copilăriei: „Aș vrea să ajung chiar acuma, / La dealul pe care-am urcat, / Copil fiind, el îmi păruse / Un munte… Eu nu l-am uitat.”, copilăria fiind un simbol al inocenței, al simplității naturale, al nevinovăției, acel segment al vieții pe care ni-l amintim cu nostalgie. Fiind, totodată și acea stare anterioară căderii în greșeală, sau a maturizării, când dificultățile și obstacolele vieții uneori ne înlănțuie și ne împinge să rătăcim în viața de zi cu zi, în căutarea unor soluții optime, însă amintindu-ne cu drag și nostalgie de acea etapă a vieții în care nu eram chinuiți de griji, astfel și poetul declară: „Prin lume stingher și nesigur / Rătăcesc pe unde-am visat, / Dar mintea mă duce aievea / Spre locul de unde-am plecat.”. 

    Volumul Infinit ne întâmpină cu următorul motto: „Când mă gândesc la infinit, îmi răsar în minte două cuvinte: Univers și Iubire”. În Universul versurilor din Infinit, Iubirea tinde să primeze cu diferitele ei forme printre rimele poetului Augustin Ciuraru. Astfel avem poeziile: Mama, Dor de tata, Iubitei – aceste poezii fiind dedicate oamenilor iubiți și dragi, profund înrădăcinați în sufletul autorului. În ochii nostalgici și blajini ai mamei poetul regăsește copilul de altădată și-n zâmbetul ei alinarea: „În ochii tăi nostalgici și blajini / Mai regăsesc copilul de-altădat’ / […] // Privirea-ți blândă n-oi uita-o-n veci; / O, dulce mamă, tu ești lângă noi, / Alungi c-un zâmbet timpurile reci.”(Mama); dorul de tatăl protector apasă sufletul poetului cu durere, iar pierderea lui poate fi interpretată și ca dând nașterea unei prăpăstii, poate, între lumea copilului / adolescentului A. Ciuraru și cea a adultului A. Ciuraru: „Dar știu că spațiul nu te lasă / Să mai cobori lin către noi. // Ecoul dintre lumi s-a stins / Când ai pășit în Univers…” (Dor de tata); se pare că poetul primește imboldul și puterea de a păși mai departe prin viață de iubita sa care pare să îi lumineze calea: „Căci doar prin tine eu mai văd lumina / Ce îmi răsare dulce la fereastră/ […] // Tu pentru mine ești o feerie / Și pentru tine astăzi eu trăiesc.” (Iubitei). Tot în acest volum presărat cu iubire, descoperim că poetul când e departe de țara-mamă se simte singur, străin și stingher: „Și când departe sunt de tine, / Mă simt străin de tot, stingher, / În minte iarăși îmi revine, / Senin și mândru, al tău cer. // Iar când mă-ntorc cu drag la tine, / Tresare inima-mi cea grea, / Vibrează sufletul în mine, / Iubită România mea!” (România mea). Dacă, atunci când este departe de țară, poetul se simte străin de tot și stingher, ca fiul al Moldovei se pare că poartă peste tot pe unde merge în inima sa acest meleag eminescian care îi încălzește sufletul și, totodată, e reperul / sensul său de a fi: „Moldova-i sensul de a fi / În infinitul ce-l trăiesc, Cu ea în inimă și-n gând / Azi tot mai când și mai iubesc. // Căci dacă ea ar dispărea, / Pe loc s-ar stinge și-al meu cuget; / Cum aș putea eu să mai cred / C-o să mai fie cald în suflet?!” (Moldovei). Și ca un iubitor de M. Eminescu, ca fiu al Moldovei și ca un român deplin ce-și cinstește și apreciază înaintașii, autorul închină câteva versuri și geniului Mihai Eminescu pe care cerul îl pictase și Universul însuși cu dor îl inventase pentru a-l trimite pe pământ ca, mai apoi, după ani și ani, prin el glia noastră străluce și e vie: „N-avem cuvinte-n noi, săraci am fost și-o să mai fim, / Ades prea reci și aspri în lumea noastră mică, / Dar știm acum aievea că umbra-ți se ridică / Peste a noastră țară, când versul ți-l citim.” (Eminescu).

    Volumul Amintiri cu cer înalt ne întâmpină cu motto-ul „Printre amintiri zăresc nestematele vieții mele.”. După dor și iubire, unde am putea să ne propagăm pentru a putea depăna clipele trecute dacă nu în amintire? Astfel, poetul ne deschide ușa către amintirile sale, cât și către introspecție, unde ne putem avea o întâlnire în amintire cu copilul de-altădată: „Rătăcim aievea printre nostalgii / Spre anii de aur când eram copii, / Acei ani din viață când credeam în vise, / Plini de idealuri pe hârtie scrise. // Astăzi suntem alții și totuși la fel, / C-an anii aceia din timpul rebel; / Și chiar dacă anii trecut-au ca gândul, / Noi ne vom întoarce, veni-ne-va rândul!” (Întâlnire). Poetul poate rătăci printre aceste amintiri, se poate „îmbăta” cu dulceața iluziilor, poate păși printre speranțe și idei până când i se pare că ideal din prezent este exact cu susul în joc și, tot amintirile pot acapara eul poetic atât de puternic, încât pot deveni o închisoare a lui: „Capăt de drum… Speranțe și iluzii / Pălesc în umbra nopții de final; / Idei și zbucium, încă dulci confuzii / Răstoarnă azi înaltul ideal. // De-acum sunt prizonierul lor: / E vremea amintirilor.” (Epilog). Însă, toate aceste amintiri sunt cu cer înalt, acest cer poate simboliza o manifestare directă a transcendenței, a sacralității, a puterii, a perenității, ceea ce nici un pământean nu ar putea efectiv atinge, dar mai poate simboliza și complexitatea ordinii sacre din Univers, invizibilă și superioară lumii fizice, un ideal: „Văd amintiri cu cer înalt pe drum / Într-un izvor de serbede idei” – ideile fiind din planul lumesc sunt serbede, însă amintirile ce vin din depărtarea a ceea ce a trăit sau simțit poetul cândva, par a fi ideatice, cu cer înalt: „Și mai cutreier vechile simțiri, / Mult prea rămase-n timpul celălat; / Și te găsesc printre-amintiri / Cu cer înalt” (Amintiri cu cer înalt).

    Toate aceste trei volume de poezie sunt încununate, printre altele, de tema timpului, poetul jonglează atât cu trecerea timpului ireversibilă, cât și cu veșnicia lui incontestabilă. Acest motiv al timpului macină și exercită o frământare continuă asupra eului poetic. În planul terestru, material al lumii cei care-l simbolizează (metaforic) pe zeul Cronos care se ocupă cu balansarea timpului, sunt nimeni alții decât ceasornicarii, astfel poetul A. Ciuraru zădărnicit de trecerea prea rapidă a clipei, chiar și atunci când „zeii lumești” ai timpului pleacă și de iluziile ce-și fac loc în forul său interior declară: „Ce dulci iluzii zac în gându-mi simplu: / De ce nu s-ar opri o clipă timpul? / Ce truc ar mai putea acum să facă / Când până și ceasornicarii pleacă? // Rigid și orb, mă-nvăluie prea rece, / Fără-ncetare ceasul mă petrece, / Căci nu e cu putință să mai tacă, / Chiar dacă azi ceasornicarii pleacă…” (Ceasornicarii pleacă, în vol. „Amintiri cu cer înalt”). Singura modalitate de a putea simți mai ușor și mai plăcut scurgerea timpului pare a fi doar faptul de a fi nemuritori, însă și atunci, se pare, am putea muri de dor: „Și de-am fi nemuritori, / Timpul ne-ar părea ușor, / Am zbura până la nori / Ca să nu murim de dor. // […] // Zică lumea c-am plecat / Ca să fim nemuritori.” (Și de-am fi nemuritori, în vol. „Infinit”). Cu toate acestea, sufletul poetic chiar de pleacă și cutreieră spre zări negre și pierdute, sau zboară spre un plan ideatic, departe de cel material, însă poetul nu pleacă nicicând: „Poetul nu pleacă nicicând/ Spre locuri de el neatinse, / Dar sufletu-i zboară mereu / La îngeri cu pleoape închise.” (Poetul nu pleacă, în vol. „Gânduri”). În aceste trei volume de versuri regăsim frânturi de infinit din Universul gândurilor poetului Augustin Ciuraru, așezate în rime și în amintiri cu cer înalt.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5