Primit pentru a fi publicat de la autor, Ioan Vasiu, 9 iul.2014.
Editor: Ion Istrate, 9 iul.2014.

După ce a debutat cu volumul de versuri intitulat „Spre oraşul cu un milion de ferestre”, tipărit la Editura Litera, Bucureşti, în 1986, Marin Ifrim a mai publicat peste 20 de volume de versuri, proză scurtă, critică literară şi monografii. Despre cărţile sale au scris renumiţi critici literari, dintre care amintesc pe Alex Ştefănescu, Florentin Popescu, Radu G.Ţeposu, Gheorghe Neagu, Dan Silviu Boerescu, Ion Roşioru, Lucian Chişu.

Am avut fericita ocazie, ba aş putea spune privilegiul, de a lectura câteva dintre minunatele cărţi de poezie pe care mi le-a dăruit însuşi poetul Marin Ifrim, un om cu suflet sensibil, cald şi generos. De data aceasta mă voi referi la volumul intitulat „Săptămâna de sare”, (inspirat titlu !), apărut în anul 2011, la Editura Rafet, Râmnicu-Sărat. Sunt grupate un număr de 57 de poeme, care, citite cu răbdare şi mai ales cu atenţie, lasă impresia că fiecare poezie nu este decât o strofă dintr-un lung poem al întoarcerii spre locurile natale: „E ceva în oraşul acesta / (ca într-o mâncare) / Ce dă gust vieţii / Într-o bună sau rea zi / O să mor aici / Departe de / Continentele de sincigaşi !” (În piesă-pag.24) sau: „Numele se plimbă / Împins ca o roabă / Spre micul deal / Din afara târgului // Undeva în câmpie / Un alt copil visează / Râmnicu(l) Sărat” (În absenţa mea – pag.25).

Se observă o uşurinţă a versificaţiei, încât cititorul avizat poate rămâne cu impresia că autorul acestui volum vorbeşte pur şi simplu în versuri până şi în viaţa lui de toate zilele:„Cine crede în / Dumnezeu merge / Călare pe timp / Ca pe un / Măgar albastru !” (Staţie – pag.58) ori: „Aici, pe cruce, / Sunt toate „datele” / Poetului // Restul e / Doar / Lectură. // De la cititor la  / Cititor / O cruce zboară / Anapoda.” (Cartea fatală – pag.49).

Atent la caligrafia discursului oferindu-ne adeseori metafore surprinzătoare, capabile să impresioneze, Marin Ifrim nu cade deloc în aşa-zisa beţie de cuvinte, ba dimpotrivă, versul alb pe care îl preferă îi permite să-şi exprime sentimentele şi trăirile într-un mod cursiv, plăcut şi sincer: „Se zice că / Dracul nu are genunchi / Pentru a nu se putea ruga. / Mă uit la apa aceasta / A Râmnicului / Şi nu-mi vine să cred / Că îngerii / Se împroşcă senini cu / Apă rece / Acum / În iulie / În văzul Cerului. / Ce apă puţină ! / Ce armată de îngeri !” (În erori pozitive – pag.43).

Aproape toate poemele lui Marin Ifrim sunt străbătute de un frison nostalgic, care dă o anumită culoare versurilor, astfel încât s-ar putea crede că acestui talentat poet îi place să se piardă  în amintiri: „Cui îi pasă ce şi cum / Eu mă ghemuiesc noaptea / În pernă şi visez / Că dorm sub oraşul / În care oasele ar putea / Să se macine mai / Târziu cu un anotimp ?” (Oraş în gamă – pag.12).

Înzestrat cu o dragoste exacerbată faţă de oamenii în mijlocul cărora a trăit cândva sau faţă de cei care îl înconjoară astăzi, Marin Ifrim nu ezită să-şi exprime şi dezamăgirea vizavi de nedreptăţile cotidiene, convins fiind că: „Pentru o vreme / Ca asta / Cu atâtea beţe / Şi câteva spiţe / Ar trebui o roată / Ceva pe care / Să ne tragem sufletul / Cum am făcut / Atâtea secole / Cu multă pricepere / În dezastre.”(Beţe în spiţe – pag.37).

Tradiţionalele ospeţe româneşti, cu nuntaşi petrecăreţi şi cu lăutari care cântă până ce adorm pe instrumentele lor muzicale, i-au rămas întipărite în memorie poetului buzoian: „În plămânii acordeonului / s-a adunat / fumul unui popor / de nuntaşi // Instrumentul e bolnav / De o boală omenească / Tuşeşte / Se opreşte şi iar tuşeşte / Numai lăutarul / E tânăr şi sănătos / Ceilalţi foşti / Stăpâni ai muzicii / Zăcând în burduful / Afumat al / Acordeonului cu / Miri şi mirese / Cu tot…” (Oprire – pag.36).

Marin Ifrim încearcă să ne convingă că „În noul mileniu / S-a păşit / Cu vechile vorbe / Din Cromagnon” (pag.38) şi că„Tăcerea e un pact / În ajutorul cuvintelor” (pag.40). În propriul său Univers „E atâta Cer peste tot / Încât doar / Raiul mai lipseşte”. (pag.29), iar„Trenurile par a traversa / O junglă în maturitate / Vine o pasăre / Un avion / Furtuna”(pag.28). Poetul nu ezită, la un moment dat, să ne avertizeze, spunându-ne că: „Istoria noastră e o carantină silenţioasă.”(pag.11).

Încercând să descrie, succint, urbea dragă inimii sale – Râmnicu Sărat – poetul ne asigură că „Oraşul / Pe retina noastră / Ca o noapte / Infinită… // Aici se pleacă / Fără drumuri / Fără trenuri / Fără avioane.” (pag.59), sau: „Pe Strada Mare / Un poet asfaltat / Îşi cară / Iluziile.” (pag.62).

Poet al cetăţii, Marin Ifrim izbuteşte o lirică sensibilă, cu o vibraţie intensă, fără să lunece spre un patetism forţat şi deloc avantajos creaţiei sale. Modest şi exigent cu sine însuşi, gata însă oricând să întindă o mână de ajutor semenilor săi, autorul acestui volum de versuri ne surprinde, încă o dată, cu talentul şi haru-i de netăgăduit.

Când a împlinit vârsta de 50 de ani, Marin Ifrim a declarat că nu va mai scrie poezie. Sunt aproape sigur că nu-şi va putea respecta acest liman autoimpus, pentru că, din când în când, va simţi nevoia să-şi descarce sufletul, aşa cum un vulcan îşi descarcă energia acumulată aruncând spre văzduh lava-i incandescentă. Cu siguranţă că Marin Ifrim încă nu a spus tot ce are de spus în lirica noastră contemporană. Iată de ce aşteptăm cu interes viitoarele sale cărţi de versuri.