BALADA UNUI CĂLĂTOR

Pe aleile pustii încremenite,
Pășea alene c-o geantă subțioară
Ș-atingea-n treacăt o creangă de boschete,
Simțind foșnetul tomnatic prima oară.
Era palid, cu un surâs încremenit,
Se plimba gândind la ceva deosebit,
Să spargă oglinda cerului de azi
Să afle alt univers, fără necaz.
S-a oprit la o fântână arteziană,
Și-a muiat mâna în oglinda lichidă,
A aruncat o piatră-n apa limpede
Ochii s-au transfigurat-n diamante.
Încet a coborât-o potecă-n pantă,
Trecu printre două straturi de garoafe,
Liniștit s-așezat lângă lac pe-o bancă,
Privind unduirea florii conice de apă.
Mirosul mii de-arome-l împresoară,
În ram s-aude-un zumzet de vioară,
Garoafele-l privesc cu-a lor frumusețe,
Ieșind în cale parcă să-i dea binețe.
Sub o salcie pletoasă de lângă lac,
Văzu oceanul nesățios al cerului,
Cu fiori de nori ce se plimbau după plac,
Purtați la orice mișcare a vântului.
Părea calm, dar se îngălbeni la față,
De sudoarea adunată toată viața,
Tristețe nedeslușită îi apăru,
Când oameni fără adăposturi el văzu.
Cu sufletul încântat de păsărele,
Uită clipele triste-nțelenite-n rele
Și visa o zi pură de bucurie,
Nici de un gând rău nu vrea să mai știe.