Anatol Petru Vieru s-a născut la 13 martie 1958, în satul Vadul-Rașcov, raionul Șoldănești, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este căsătorit și nu are copii. A absolvit școala medie (în prezent, Liceul Teoretic Dumitru Matcovschi) din satul natal. A lucrat ca dogar și șofer până în anul 2021, când s-a pensionat. Figurează ca personaj în piesa de teatru Tata a lui Dumitru Matcovschi, care i-a fost consătean. Despre viața sa și despre amintirile legate de marele scriitor, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 10 mai 2024, la domiciliul lui din sat.

– Cum vă numiți?
– Mă cheamă Anatol Petru Vieru, dar rușii m-au trecut în acte Anatolii Jieri.

– Aveți amintiri comune cu Dumitru Matcovschi?
– Sigur, îmi aduc aminte că eram mic și el, student, mă fotografia tot timpul; oriunde eram, orice făceam și în oricare poziție mă aflam, lua aparatul și-mi făcea poze. De la dânsul mi-au rămas fotografiile.

– Cum era el?
– A fost țăran năcăjit și chinuit. A apucat vremea coasei, când cosea iarba și o făcea snopi. Era foarte energic; chiar îmi spunea: „Tu ești prea cuminte la anii tăi; eu am fost tare năzbâtios!”

– După ce a ajuns scriitor mare la Chișinău, ați mai păstrat legătura?
– Da… Când venea acasă, trăgea mașina în ogradă la noi și, cum eram șofer și mă pricepeam, mă întreba dacă a lui era în regulă și o reparam când avea câte ceva. Tot timpul, am fost într-o armonie strânsă.

– Cum ați ajuns erou într-una dintre piesele sale?
– El era revoltat de viața grea a oamenilor din sat, pe care, din cauza cenzurii aspre, a descris-o mai mult printre rânduri, păstrând, însă, sensul și nuanțele realității. Pentru că eram vecini și mă cunoștea bine, m-a pus și pe mine acolo, cu numele „Costică”. Am văzut piesa la televizor, am ascultat-o și la radio și m-am recunoscut pe loc – așa de bine m-a descris.

– Cum e viața în sat?
– Pentru mine, e bună; au fost ploi, a ieșit porumbul și au rodit viile. Atâta doar că, după ce am muncit toată viața ca șofer, sunt obijduit fiindcă am o pensie mizerabilă. Noapte de noapte, veneam de la Chișinău sau de la Cahul la ora 3,00 și mă puneau iar de serviciu, să duc motorină și unsoare la toate tractoarele. La 21 de ani, făceam serviciul militar la Moscova și lucram pe trei mașini, că nu erau șoferi destui. Mi-aduc aminte că, odată, m-au trimis să aduc pește înghețat și sare pentru unitate; era un ger cumplit, de -38º, și eram îmbrăcat subțire, cu niște cizmulițe în picioare. La ora 4,00 dimineața, am încălzit motorul, am plecat, am încărcat tot și m-am întors la timp. Dar, când am ieșit la pensie, mi-au tăiat 60 de procente din anii lucrați și m-am ales cu 1.130 de lei moldovenești [aproape 294 de lei]. Sunt tare revoltat, că unii handicapați n-au lucrat niciodată și primesc chiar și 2.600 de lei moldovenești [676 de lei]; pensia o beau, ziua dorm și noaptea fură din grădini. Asta nu-i dreptate socială, ci destrăbălare completă! S-a pierdut dragostea de muncă și de oameni… Dar mă bucur și așa și-i mulțumesc Domnului că sunt sănătos.

– Veți merge, în toamnă, la vot?
– Vă spun sincer, nici la alegeri nu m-aș duce, dar, ca cetățean, îmi dau seama că s-ar putea folosi cineva de votul meu și am să merg. Eu înțeleg foarte bine situația de azi și le-o explic la toți; biata noastră Moldovă a rămas ca o găină între 15 cocoși… Și înainte, când am fost mai bine de 300 de ani sub turci, noi am păstrat și limba, și folclorul, și neamul; turcul venea, își lua contribuțiile și ne lăsa în plata Domnului. Pe când rușii au distrus limba, tradițiile și cultura de lucru, au „curățat” tot de prin poduri și au învrăjbit frate cu frate și soră cu soră. Cu toate că am lucrat în Rusia și am rude acolo, nu-i pot suferi. Odată, un vecin a balotat [candidat] la primărie din partea partidului comunist și m-a pus și pe mine în listă. Atunci, niște bătrâni din sat au povestit ce chinuri au tras în Siberia de la comuniști și, când am auzit, m-am retras pe loc. Partidul comunist, în frunte cu [Iosif Vissarionovici] Stalin, a fost o adunătură de bandiți – și ne-au dovedit. Bunelul meu, Nichifor, care a slujit la țarul Nicolae, a făcut patru clase, dar avea un scris caligrafic ca în cărțile bisericești, cu prima literă mare și frumoasă, știa corect istoria și geografia – și toți de seama lui erau la fel. Dar, acum, au trecut cu tăvălugul și au distrus și cunoștințele, și credința, și tot.

– Ce a mai rămas din sat?
– Doar numele și bietul Nistru, care curge lin pe lângă noi. Sunt mai mult bătrâni, că tinerii au plecat, cu tot cu familii, peste hotare; un băiat de aici a primit cetățenie rusă și slujește în armata rusească în război. De asta, într-o casă mai trăiește careva, dar în alte patru nu mai e nimeni. Ce să facem? Dar Domnul e mare și poate s-o întorce cu fața și la noi…

Florin Bălănescu