Bătălia e murdară, iar în mâini mi se încheagă
Sânge acru, roș ca iadul, sânge ce își dă vileagul.
Sânge viu de oameni morți. Și-mi curge viu printre palme
Și cum urlă toți deodată! N-am cum să le stau în cale.

Se ridică și soldații. Răniți, slabi, ce protejează
O cetate ferecată, pe un vârf știrbit de deal.
Unde zidurile-ascund biblioteca mea din vis
Cea cu rafturi infinite, unde soarta-ncet s-a scris.

Oamenii cunosc și ei. Și se tem de-o să dispară
Ce-o să facă ei, sărmanii, fără biblioteca sacră?
De-o sa piară pentru ea, viața o numim capriciu
Despre bătălia-aceasta, noi îi spunem sacrificiu.

Cei ce-atacă, nu răzbat, în istorie, amintiri
Sunt dușmanii omenirii, sunt cei despre care scriu
Prigonesc frumosu-n toate și dau seamă doar de sine
Nu iubesc toamna din artă, ci doar arta din motive.

Săbii frâng, săbii străbat. Aud inimi care tac.
Răni adânci și cicatrici. Văd oameni, dar simt doar frici.
Generații, toate plâng, ucigându-se barbar;
Într-un vals ce-o să sfârșească o discuție complicată.

O discuție despre vremuri. Cine pe cine sfârșește?
Unde arta se oprește, cine dăinui-nainte?
Vrem rațiune, vrem iubire, vrem să ne fim idoli grei
Ne-nchinăm la rugi prescrise sau la proprii dumnezei?

Astăzi biblioteca tace. Nu se-aude, dar se simte: e o ploaie de cuvinte.
Ploaia-și cântă-acum iertarea; e o doină ce nu minte.
Și ea știe c-o să treacă lupta asta-neînsemnată
Căci oameni au mai murit: prin războaie sau prin artă.