Bijuterii eminesciene veșnic frumoase:
Sonetul  ,,ALBUMUL”

,,Pururi să ne aducem aminte de eminescu, cel mai ales poet al acestui neam. Eminescu este sfântul preacurat al ghiersului românesc.”(T. Arghezi)

Poezie cu formă fixă, sonetul a fost folosit predilect în literatura naționlă și universală ca matrice pentru poezii de dragoste, între marii sonetiști amintindu-i măcar pe Ronsard, Dante Petraca, Shakespeare, Pușkin, John Keats, Rainer Maria Rilke, Mihai Codreanu, Benjamin Fundoianu la noi și scânteietor totdeauna, indiferent de temă, Eminescu. Nu am ales un sonet din tematica erotică, ci unul satiric, spre a disipa greșita impresie a celor care văd în poetul național doar melancolii și restriște”, așa cum arăta cel din urmă mare critic literar eminescian, Alex Ștefănescu.
Exista în secolul trecut și în ce al lui Eminescu obiceiul de a se întocmi albume cu felurite dedicații. O făceau și colegele mele de liceu, dar și cei care țineau saloane, fie literare sau de altă natură. Era un fel de ,,taxă” pentru cei care treceau de pildă pragul întrunirilor literare ale Veronicăi Micle, ca să nu mai amintim simandicoasele saloane pariziene, de unde a descins moda și la noi.
Avem în cazul poetului o persiflare a tuturor celor ce umpleau cu notele lor mediocre albumul. Poetul îi persiflează, dar apoi o face și la adresa iubitei sale, dar cu grație și fără a o ofensa, o adiere de reproș.
Veniți să ne delectăm recitind integral sonetul postum ,,Albumul”(1877) pentru ca și din această mică perlă să intuim lumina cea mare a geniului poetic eminescian, așa cum într-un modest bob de rouă se poate oglindi infinitul univers.

,,Albumul-bal mascat, cu lume multă,
În care toți pe sus își poartă nasul.
Cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă,
Disimulându-și mutra, gândul, glasul.

Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul,
Un vers încerc cu pana mea incultă,
Pe masa ta așez o foaie smultă,
Ce e de când n-a mai văzut Parnasul.

Spre-ați aminti trecutele petreceri,
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri.

Apoi te uiți râzând la câte-o filă,
Viclean, te bucuri de-ale noastre-ntreceri
Privind în vraf prostia imobilă.”

Primul vers conține o scânteietoare metaforă. Precum balul mascat are menirea de a ascunde fețele purtătorilor de măști, astfel și albumul are pretenția de a arăta grozave și de fapt inexistente talente literare și priceperi filosofice, care să acopere tocmai lipsa cronică a unor atari calități. Ulterior, metaforă e și descifrată:
,,Disimullându-și mutra, gândul, glasul.”
Notele nu fac decât să ascundă impostura sub haina solemnă a unei cugetări etice sau filosofice, dar excluzând dialogul, care ar putea dovedi chiar contrariul. Fiecare notificare e un suis-generis mediocru monolog.
Poetul se coboară pe sine, cavalerește: ,,Un vers încerc cu pana mea incultă”, deși își cunoștea preabine geniul. Cu adevărat, smerenia îl înalță pe dată. Modestia îndrăgostitului nu e umilință, cum s-ar putea crede. Să luăm aminte că în dragoste și înaintea lui Dumnezeu – iubite cititoare și cititori- umilința nu mai e umilință.
Modul în care iubita poetului colectează aceste însemnări este tratat cu o ironie binevoitoare:
,,Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă,
De la oricine-un snop de paie seceri.”
De observat că nu seceră spice, ci paie: ,,un snop de paie seceri” -adică ceva lipsit cu totul de valoare, deși s-ar vrea valoare.
Ne-am aștepta ca poetul să o descurajeze pe iubita sa în acest demers al ei, dar plin de grație, cavaleresc, poetul impune o poziție probabilă în care ea se amuză de cele scrise, de ,,prostia imobilă”. Prostia este ceva foarte omenesc și, la fel ca noi oamenii, este mobilă, mișcătoare, ambulantă. De astă dată, prin cele scrise, a devenit o formă inedită: ,,prostia imobilă”.

prof. Vasile Găurean