Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

BUCURIA DE A FI… ÎNTRU IUBIRE

Primt pentru publicare de la autor, Ciprian-Iulian Şoptică, 15 martie 2014.
Editor: Ion Istrate, 31 martie 2014.

BUCURIA DE A FI… ÎNTRU IUBIRE

Unică Poezie a fiinţei româneşti născută „acum şi în veac” sub „taina” tăcerii şi a simplităţii, lirica lui Grigore Vieru se defineşte ca bucurie de a fi (cu şi pentru celălalt) întru iubire. În gândirea sa poetică se împletesc în „suspine negrăite”, „mişcări infinite” de doruri: dorul de eterna copilărie, de mireasma curată a cuvântului sfânt şi bun, de îmbrăţişarea caldă a fraţilor de acelaşi sânge şi neam, de limba şi graiul străbunilor, de gura şi ochiul iubitei, de prispa casei părinteşti, de frunza codrului, de strălucirea luminii…dar, mai presus de toate, de paşii blânzi ai lui Dumnezeu, de mâinile mamei şi de pământul ţării. Cel din urmă dor asumându-şi-l cu nespusă durere, în crezul său poetic evidenţiindu-se permanent o tristeţe sfâşâietoare, nelipsită uneori de revoltă, furie sau chiar blestem: „De vise m-am lepădat. Visul/Este un cerşetor: îi dai/Şi nu-l mai saturi./Zic: ‹Veni-va o zi/Când pe sabia voastră/Nu sângele nostru se va prelinge, /Ci scuipatul dispreţului nostru.›”[1] (Calul de război), sau „Fraţii mei, care/Nici nu crâcniţi măcar!/Cu hoitul/Acestei zile porcoase/Îmi vine în voi să arunc”[2] (Soldăţoiul de pază).

Deşi visul copilăriei sale era nu de ajunge pe lună, sau de a călători spre stele, ci de a trece Prutul pentru a grăi în limba fraţilor de dincolo, odată trecând „blestematul” râu de sârmă ghimpată, nu va ezita să constate cu amărăciune în vers, un tulburător imperativ categoric: „Trebuie din iarmaroc/Să mutăm în Cer/Biserica noastră […] Trebuie să schimbăm/Numele graniţei./Trebuie din cuvintele zăgăzuite/Să adunăm adevăratul nume/Al copiilor noştri./Trebuie să mutăm/În alt perete fereastra/La care mama ne aştepta […] Trebuie să scoatem martirii/Din fântâna părăsită/A Limbii Române./Sunt încă/Atâtea de făcut/În ţara pe care/Trebuie s-o apărăm/De – Doamne! – chiar români”[3] (Ieşind din amurg). Dar, cu toate acestea, în finalul poemului, autorul nu poate să nu se arate optimist: „Trebuie să ieşim curaţi,/Luminaţi,/Din sângerosul amurg”. Iar într-un alt poem, din acelaşi registru luminos, al izbăvirii din criza ontologică a spiritului modern, poetul tinde să creadă până la final, că „Dreptate-n lumea asta/Există totuşi.”[4] (Rămâi).

Transpusă în orizontul gândirii blagiene, cu alte cuvinte analizată în planul filosofiei stilului şi a creaţiei, pentru poetul Grigore Vieru, „Limba Română” devine o metaforă revelatorie, acea taină care-l apără de „neuitare”, dar mai ales de „moartea cea dintâi” săvârşită sub ghiarele reci ale istoriei, pe care Emil Cioran a numit-o cândva cădere a fiinţei omului din eternitate în timp[5]. În această privinţă, jugestive pentru modul delicat al poetului de a soluţiona „criza” actuală a limbii române, sunt şi versurile: „Suflu în jăratecul/Limbii Române/Atent mereu/Să nu moară/Focul din vatră. /Nu sunt mai mult/Decât o simplă măicuţă.”[6] (Jăratecul), respectiv, „Mi-aş iubi ţara/La fel de mult/Chiar dacă/Singurul om bun din ea/Ar fi numai mama, /Chiar dacă/Singurul lucru drept din ea/Ar fi numai Limba Română”[7] (Limba Română).

Pentru poet, „mama”, „iubita”, „casa părintească”, „pământul ţării”, „lacrima”, „Dumnezeu”, „Eminescu”, „Arghezi”, „Blaga”, „Prutul”, „Nistrul”, „Ştefan cel Mare”, „Cantemir”, „Basarabia”, „Carpaţii” etc, deşi aparent sunt simple cuvinte din dicţionarul unei limbi (unele nume proprii de personalităţi ale culturii române, altele hidronime sau toponime), în ochii poetului basarabean, ele nu sunt simple cuvinte, ci „cuvintele zăgăzuite” ale unei limbi interzise. Cu toate acestea, ca „patrie a poetului”, ori „casă a fiinţei” unui neam, limba tuturor acestor cuvinte îşi transfigurează universul semantic obişnuit, prin urmare, cuvintele devin adevărate categorii ontologice, repere cultural-morale în devenirea atât a eului poetic, cât mai cu seamă în fiinţa neamului său: „Veni-va o zi când/În dreptul/Fiecărui cuvânt românesc/Câte o floare va răsări”[8] (Veni-va o zi).

Poetul luptă cu viermele vremilor, întâi prin simţământul graiului moştenit de la bunici şi de la părinţi, grai devenit arhetip existenţial asumat cu suferinţă, apoi, atunci când viaţa o va cere, strigătul limbii se va transforma în vocea unei „rădăcini de foc”. Asumând trecerea de la gând la acţiune, în sensul noician al „devenirii întru fiinţă”, prin Grigore Vieru tribunul, limba română îşi va cere de fapt, nu doar dreptul la „auzire” sau „rostire”, ci în primul rând dreptul la „fiinţare”, ca mai apoi să se poată înfăptui în taină dreptul fraţilor la „rostuire”, aceasta întrucât toţi cei care o rostesc, în mod firesc sunt chemaţi şi la „unire întru iubire”.

Dacă, aşa cum susţine poetul în „cuvântul înainte” la Taina care mă apără, „şlefuirea cuvântului, desăvârşirea metaforei, adâncirea şi limpezimea ideii poetice nu au capăt în timp”[9], parcurgând cu emoţie poemele sale, fiecare va putea lua parte în mod tainic la o transformare sufletească de excepţie. Nelipsită de „obsesii metafizice”, deşi „se desfăşoară ca un ecou în sufletul omului”[10], poezia viereană are totuşi forţa de a contura în taina cuvântului o „geometrie a sacrului” în care „poetul este cel care ne arată lumea, cel care o deschide şi o raportează la existenţa Fiinţei, (…) cel prin care viziunea poetică şi lumea se conţin una pe alta, căci poetul se află în lume şi lumea în el”[11]. Întrucât este construită în „dulcele stil calsic”, ca formă şi structură lirica viereană pare a fi una tradiţională (predominaţa rimei şi a ritmului clasic),  însă, ca mesaj şi crez poetic, este atemporală.

Dincolo de a fi un simplu „poet cu lira-n lacrimi… format într-o ambianţă străină”[12], ori un poet la care „ne gândim nu numai cu admiraţie, ci şi cu dorinţa de a-l ocroti”[13], Grigore Vieru are „capacitatea de a emoţiona, indiferent de tehnica pe care o foloseşte, (…) dovedind un remarcabil simţ al esenţialului”[14]. Cu fiecare lectură a versurilor vierene, în interiorul lectorului se manifestă o veritabilă transmutare axiologică, lirica sa devine pe neaşteptate un adevărat izvor de apă „vie”, „limpede” şi „vindecătoare”, de unde şi justificarea atributului „mesianic”, ce i s-a acordat poeziei sale. Născută dintr-o suferinţă perpetuuă, poezia viereană devine pentru fiecare cititor în parte, o cură de înnoire spirituală şi morală. Pe orice temă ar fi construit (tema copilăriei şi a jocului, a iubirii, a maternităţii, a dorului de ţară, a raportului om–natură, om-divinitate, a găsirii unui sens în lume, a identificării poetului cu un posibil mântuitor al unei limbi sau chiar a unui neam etc), versul său reprezintă atât „hrană vitală” pentru gând şi inimă, cât mai ales un veritabil „medicament” liric, administrat cu răbdare maternă, cu dragoste frăţească şi (din mărinimia propriului eu poetic), cu o „blândeţe măreaţă”.

Născând în inima cititorului o duioşie enormă pentru „totul existenţei”, poetul Grigore Vieru îşi mânuie astfel condeiul cu profesionalism, dar şi incontestabil talent. Pentru noi, cei de azi, dezrădăcinaţi de focul iubirii de neam şi de limba străbunilor, poezia viereană rămâne o terapie şi o curăţire. Prin cuvântul rostit, „poetul cel mare”[15] este un adevărat taumaturg al mâniei, care prin „lirica esenţelor” realizează o exorcizare treptată a răului din noi. Acest lucru nu este posibil decât prin asumarea fiorului poetic, nu ca pe o datorie faţă de limba sau neamul în care ne-am născut, ci ca vocaţie creatoare, după cum el însuşi, la finele carierei sale, mărturiseşte: „cred că am răsărit ca poet din chemare, iar nu din emulaţie (…) În acelaşi timp cred că vin ca poet şi din suferinţă, la fel din înţelegerea că viaţa nu este joacă. Deci nici poezia nu poate fi o zbenguială a cuvintelor”[16].

Chiar dacă versul vierean izvorăşte din suferinţă, totuşi, lirica sa nu este un act de penibilă lamentaţie, la Grigorie Vieru suferinţa nu este altceva decât o stimulare pozitivă a creativităţii, un impuls spre înălţare, ori, după cum afirmă tânărul exeget al operei lui Vieru, poetul Paul Gorban, „ (…) Magia liricii vierene este o formă de catharsis a sufletului. Poezia lui curăţă inima omului de încărcătura negativă a cotidianului (urbanizat), străluceşte ca un cer de stele, înflorind astfel ca un lotus în ochii cititorului. Poezia lui se arată ca o victorie a fiinţei asupra neantului (…)”[17]. În ciuda tragismului implacabil al istoriei, poetul de peste Prut vede viitorul poeziei româneşti într-o tot mai strălucitore şi înfloritoare lumină: „Orice lumină/De astrul ei/Este legată./Vin alte raze,/Mai tinere, din urmă,/Pe care nu le cunoaştem. /La arderea lor/Încălzine-vom sufletul./De sângele mamei,/De inima ei,/Este legat/Orice cuvânt/pe care-l rostim./Vin/Alte-nţelesuri din urmă,/Mai clare, mai calde,/Mai neînfricate. /La flacăra lor/Încălzi-ne-vom cugetul. /Fără de viaţă/Se duce Prutul la vale./Deasupra lui/Ca deasupra unui mort,/Plâng ochii noştri./Alt Prut/Vine din urmă./Tinere şi limpezi/Şi pline de numele nostru/Aleargă undele sale./Apa lui o vom bea/Ca pe apa fântânii./Vii tu, vii tu-/Cea pe care demult/O aştept./A mea până-n/Străfundul Carpaţilor”[18]. (Vii tu).

În viziunea poetului, lupta atât pentru păstrarea, promovarea şi respectarea limbii române, cât şi pentru unitatea cultural-spirituală a românilor, continuuă chiar şi în vecinicie. Idealul de unitate şi identitate românească nu se opreşte doar la faptul istoric în sine, de altfel încă neîmplinit. Ca predecesorii săi întru „cuvânt” şi „trăire”, Vieru consideră că unitatea trebuie să se împlinească mai curând în „duh” şi „simţire”. Degeaba ne spunem „fraţi” în cuvânt, dacă în „inimă şi cuget” nu credem cu toată puterea şi fiinţa noastră. După cum argumentează acad. Mihai Cimpoi în prefaţa „cărţii vieţii” poetului, „sursa poeziei rămâne mereu trăirea, cu toată complexitatea ei spectrală – naivitate copilărească, bucurie, nelinişte, durere, suferinţă, – iar acest trăirism organic se transformă lesne, în temeiul experienţei dobândite, în moralism şi mesianism. Copilul firii este totuşi impus să se erijeze în postură de om activ al cetăţii, de pedagog social şi etic”[19].

Aşadar, avem de-a face cu un urcuş firesc în dimensiunea românească a existenţei, de la visarea neprihănită a copilăriei şi cântările tinereşti ale iubirii, la acţiunea etică şi social-pedagocică a maturităţii, ori nostalgiile şi năzuinţele neîmplinite ale vremilor din urmă. După cum afirmă poetul însuşi în aforismele cuprinse în Mişcarea în infinit, stilul poetului este însăşi „Limba Română cutreierată de bunul simţ”[20]. Nefiind „deloc un sămănătorist învechit şi simplist”[21], Grigore Vieru este mai degrabă un Fiu luptător al Graiului Românesc mereu sincer şi serios cu viaţa şi opera sa. Categoriile etice fundamentale ce l-ar putea caracteriza astfel pe marele poet sunt: măreţia (nobleţia) sufletească, sinceritatea, seriozitatea şi blândeţea. Vrednic apostol al neamului său, este chemat la propovăduirea cuvântului românesc dincolo de Ţara Mamă, undeva dinspre malul estic al Prutului, şi astfel, asemenea evanghelicului Natanel, Grigore Vieru devine unul din acei mari români întru care cu adevărat nu a fost şi nu este vicleşug. În pofida trecerii timpului, poetul din Pererita (Hotinului) rodeşte cu bucurie măreaţă sub smochinul dulce al limbii române. Om cu suflet mare, poetul Grigore Vieru nu a pregetat a-şi marca marile sale întâlniri cu diferite personalităţi ale culturii române, prin remarcabile dedicaţii în versuri. El a ştiut să facă din aceste întâlniri adevărate evenimente existenţiale, memorabile sărbători spirituale în care cuvântul cel mai nimerit ar fi nevoia de fructificare a prieteniei în orizontul sincerităţii. Sinceritatea lui Grigore Vieru este constată şi de criticul Alex Ştefănescu: „Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat”[22].

Totuşi, nu toţi criticii români au apreciat în mod deplin, pozitiv, sinceritatea şi naturaleţea etnică a poetului Grigore Vieru. Deşi elogiază oralitatea stilului vierean, întrucât „o bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o inocenţă sentimentală”[23], precum şi faptul că „Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu”[24], criticul Nicolae Manolescu constată: „Acest tradiţionalism rural pendulând între Coşbuc şi Goga (sau Blaga), se apropie câteodată periculos de mult de stilistica ortodoxiştilor interbelici, la fel cu care Vieru pictează unele icoane pe sticlă, fragile poetic, de o expresivitate mai curând decorativă şi etnografică…[…], dar căreia n-ar fi drept să-i contestăm, spre deosebire de ceea ce-i oferă modelul, o anumită sinceritate, ‹naivitate› autentică şi emoţionantă”[25].

De asemenea, încercând iniţial să de-a o explicaţie psihanalitică obsesiei vierene pentru tema maternităţii, Constantin Ciopraga va pune în balanţă eului biografic al poetului, cu eul recalcitrant, uneori chiar răuvoitor al celorlalţi „fraţi”, de unde şi conflictul interior al poetului, răvăşit totuşi în lupta sa neînfricată pentru adevăr: „Atâta timp cât Eul lui Grigore Vieru se menţine în propria biografie psihologică, poetului nu-i găsim accente fulminante, combustii frapante, acest Eu se sprijină mai degrabă pe gingăşii, blândeţea fiind la el o dispoziţie naturală generatoare de simpatie, răspânditoare de ingeniozitate. De îndată ce intră în joc Ceilalţi, lirica energică se suprapune conotaţiilor melancolice elegiace”[26]. Însă, cu toată „blândeţea măreaţă” a sufletului său, chiar dacă „la Vieru are întâietate sugestia, metafora impresivă vizând spiritul locului”[27], în viziunea criticului Constantin Ciopraga, „lirismul în sine poate cădea în desuetudine; reflexivitatea vine să corecteze sentimentalismul lânced: Dacă aş avea două inimi, una aş vrea să gândească[28]. De-a lungul istoriei interceptării operei poetice vierene însă, părerile criticilor diferă în multe privinţe. De exemplu, în „Posfaţa” antologiei Taina care mă apără, criticul Theodor Codreanu constată că „poetul Grigore Vieru reconstruieşte negativul existenţial, în pozitiv fiinţial şi stilistic […], de unde şi impresia că descinde direct din folclor”[29]. Mai mult, în opinia sa, pentru înţelegerea fenomenului Grigore Vieru, este necesară descifrarea nu doar a complexelor de cultură, cât mai ales a celor de profunzime, atâta timp cât poetul însuşi ştie despre el, că nu este un geniu, şi nici măcar un mare poet[30].

Am totuşi convingerea că indiferent de valoarea lor critică sau ştiinţifică, cele mai frumoase rânduri despre poezia, dar şi despre omul Grigore Vieru, au fost scrise de confraţii săi întru ale şlefuirii cuvântului, poeţii Ioan Alexandru, cel care i-a prefaţat prima antologie de poeme în România, Rădăcina de foc, respectiv poetul Marin Sorescu, cu care a şi legat de altfel o strânsă şi frumoasă prietenie. Redăm din autorii menţionaţi, câte o mostră. Iată ce spune, de pildă, poetul creştin Ioan Alexandru: „acest poet cât lacrima în rostogol pe obrazul planetei, […] a cărei poezie este viaţă de toate zilele în sufletul omului, aşa cum pâinea şi apa este hrană în spiritul Logosului întrupat în istorie pentru a intensifica miracolul vieţii nepieritoare în inima omului. O poezie slujitoare întru edificarea vieţii în tot ce este ea minune şi bunătate şi lumină”[31].

La fel de mişcătoare sunt şi cuvintele lui Marin Sorescu: „Autorul Stelei de Vineri este un romantic, cu dorul în glas şi în oase, fiinţa sa părând a fi un creuzet al cântecului liric”[32]. Încercând să-şi explice cumva originea acelei energii a sensibilităţii lirice, specifice „conştiinţei afective” a marilor poeţi, şi punându-l totodată în contrast cu anumite experimente poetice ale generaţiei mai tinere, Marin Sorescu conchide, totuşi, uşor declamator: „Poezia lui Vieru este şi o lecţie pentru mai tinerii creatori de azi care se avântă prin preerii nevăzute niciodată, fără a reuşi să mişte o frunză din sensibilitatea noastră. Singura tresărire valabilă este cea pe care ţi-o poate da bătaia inimii, iar aceasta nu răspunde decât la sunetul cules direct din procesul vieţii”[33].

De altfel, în aceeaşi cheie ideatică se înscrie şi nota de final al editorului „cărţii vieţii poetului”, antologia Taina care mă apără – opera poetică. Iată ce susţine poetul şi eseistul Daniel Corbu: „Oricine ia în discuţie „cazul” lui Grigore Vieru, va trebui să pornească nu doar de la talentul autentic şi forţa lirică absolut debordante, ci şi de la privaţiunile spirituale ale tânărului Grogore Vieru […] În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina, natura în plenitudinea ei, dar şi o dimensiune morală care ordonează. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial”[34].

Bântuit mereu de sfâşietoate nelinişti existenţiale, poetul priveşte totuşi moartea cu o nesfârşită milă: „Nu am, moarte, cu tine nimic./Eu nici măcar nu te urăsc […] Nu frică, nu teamă– /Milă de tine mi-i,/Că n-ai avut niciodată mamă,/Că n-ai avut niciodată copii.[35]” (Litanii pentru orgă). Grigore Vieru este mai degrabă un poet al vieţii, al luminii de amiază, al păcii şi al zborului spre înălţimile cereşti, întrucât „îi e dragă viaţa până la lacrimi”. Înscriindu-se, după cum bine constata criticul Theodor Codreanu în postafaţa mai sus amintită, undeva „între bucuria de a trăi a lui Nichita Stănescu şi iubirea cristică a lui Vasile Voiculescu, dar (evident) în împrejurări istorice cu totul speciale”[36], mesajul poetic vierean va râmâne mereu în actualitate.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRU, Ioan, Prefaţă la antologia Rădăcina de foc, Editura Univers, Bucureşti, aprilie 1988
CIMPOI, Mihai, „Grigore Vieru şi timpul originar”, prefaţa la Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
CIOPRAGA, Constantin, „Grigore Vieru – poetul acestui neam”, în Opinia, 11-12 februarie 1995
CIORAN, Emil, Căderea în timp, traducere de Irina Mavrodin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996
CODREANU, Theodor, „Duminica mare a lui Grigore Vieru”, Postfaţa la Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
CORBU, Daniel, „Grigore Vieru sau poezia ca strigăt existenţial”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
GORBAN, Paul, Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011
MANOLESCU, Nicolae, „Mamă, tu eşti patria mea”, în România literară, Anul XXII, Nr. 5, feb. 1989
PĂUNESCU, Adrian, „Poetul cel mare”, în Contemporanul, Bucureşti, 10 martie 1985
SIMION, Eugen, Scriitori români de azi, Vol III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999
SORESCU, Marin, „Grigore Vieru şi lirica esenţelor”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
ŞTEFĂNESCU, Alex, Din istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Editura „Maşina de scris”, Bucureşti, 2005
VIERU, Grigore, Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
VIERU, Grigore, „Cartea vieţii mele”, Cuvânt înainte la Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008
VIERU, Grigore, „Mişcarea în infinit – aforisme”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008


[1] Grigore Vieru, „Calul de război”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 260
[2] Grigore Vieru, „Soldăţoiul de pază”, op. cit., p. 287
[3] Grigore Vieru, „Ieşind din amurg”, op. cit.,  p. 300
[4] Grigore Vieru, „Rămâi”, op. cit, p. 317.
[5] Cf. Emil Cioran, Căderea în timp, traducere de Irina Mavrodin, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 123
[6] Grigore Vieru, „Jăratecul”, op. cit., p. 223
[7] Grigore Vieru, „Limba Română”, op. cit., p. 188
[8] Grigore Vieru, „Veni-va o zi”, op. cit., p. 206
[9] Idem, „Cartea vieţii mele”, în cuvânt înainte la Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 5
[10] Paul Gorban, Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011, p. 39
[11] Ibidem, p. 101
[12] Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1999, p. 67
[13] Alex Şefănescu, Din istoria literaturii române contemporane, 1941-2000, Editura „Maşina de scris”, Bucureşti, 2005, p.  178
[14] Ibidem, p. 180
[15] Adrian Păunescu, „Poetul cel mare”, în Contemporanul, Bucureşti, 10 martie 1985, p. 23
[16]  Grigore Vieru, op. cit., pp. 5-6
[17] Paul Gorban, op. cit., pp. 6-7
[18] Grigore Vieru, „Vii tu”, op. cit., p. 274
[19] Mihai Cimpoi, „Grigore Vieru şi timpul originar”, prefaţa Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 7
[20] Grigore Vieru, „Mişcarea în infinit – aforisme”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 416
[21] Idem, „Cartea vieţii mele”, cuvânt înainte la Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 6
[22] Alex Ştefănescu, op. cit., p. 179
[23] Nicolae Manolescu, „Mamă, tu eşti patria mea”, în România literară, Anul XXII, Nr. 5., februarie 1989, p. 34
[24] Ibidem  
[25] Ibidem, p. 35
[26] Constantin Ciopraga, „Grigore Vieru – poetul acestui neam”, în Opinia, 11-12 februarie 1995, p. 15
[27] Ibidem
[28] Ibidem, p. 16
[29] Theodor Codreanu, „Duminica mare a lui Grigore Vieru”, Postfaţa la Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 460
[30] Ibidem, p. 459
[31] Ioan Alexandru, Prefaţă la antologia Rădăcina de foc, Editura Univers, Bucureşti, aprilie 1988, p. 7
[32] Marin Sorescu, „Grigore Vieru şi lirica esenţelor”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 523
[33] Ibidem, p. 524
[34] Daniel Corbu, „Grigore Vieru sau poezia ca strigăt existenţial”, în Taina care mă apără – opera poetică, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, pp. 673-674
[35] Grigore Vieru, „Litanii pentru orgă”, op. cit., p. 137
[36] Theodor Codreanu, op. cit., p.468



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5