Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

BURDUJA, Lidia. „Puls infinit”. Editura Agata, 2017. Însemnări pe marginea cărții

Primit pentru publicare: 31 Ian. 2019
Autor: Cătălina MURARIU
Publicat: 31 Ian. 2019
Editor: Ion ISTRATE

Unora le place jazz-ul. Ca să guști jazz-ul e important să ai o oarecare cultură muzicală și să te afli într-o stare specială, deschisă,  exploratorie … starea de jazz. Unui copil jazz-ul nu îi spune prea mult. La fel și unei persoane grăbite. Sau alteia care nu a dedicat timpul necesar degustării acestui gen muzical. Dar și unui pasionat… jazz-ul îi va aduce bucurii imense. Complicitatea cu muzicianul, surprizele pe care le aduce improvizația, plăcuta tensiune a unui concert live.

Unora le place versul alb. Care stârnește reacții similare cu jazz-ul, de la controversă la bucurie. Volumul „Puls infinit” este prima lansare a poetei Lidia Burduja în apele spumoase ale versului alb. Acesta nu este singurul element de noutate al acestui volum față de celalalte trei anterioare. Apar noi tematici și noi familii de „imagini” și metafore.

În avanpostul copertei, întâlnim o inimă care se întrepătrunde cu infinitul și un titlu ce povestește, printr-un joc de cuvinte, despre o inimă ce bate dintotdeauna și pentru totdeauna. Cititorul s-ar putea aștepta la un volum de poezii de dragoste. Însă, avansând în lectură, va fi tentat să afirme că tema principală a volumului este Identitatea: identitatea autoarei (sau a ta, cititorul?) cu toți versanții săi. Versantul iubirii, versantul creativității, vântul de nord al gândului morții, peșterile și tunelurile auto-explorării.

O ipoteză de cercetare sufletească a poeziei Lidiei Burduja poate fi: poezia are rol terapeutic, de autovindecare și autoexplorare. Dacă în poeziile ce dau târcoale unei iubiri imperfecte este foarte mult vorba despre “el”, în acest volum începe să fie tot mai mult vorba despre “mine” … adică despre “ea”, poeta. Care declară sus și tare că “De la Moș Crăciun, mă vreau pe mine” și recunoaște că lucrul cu sinele e test de anduranță: “Mă caut în van / nu găsesc mărunțișul / cu care să-mi plătesc întoarcerea în mine însămi / luntrașul ia totul”. Oglinda în care se privește e una imparțială, pe alocuri nemiloasă: “rugina-mi intimidează narcisismul” dar amplă și captivantă. Poezia „Identitate” ne ține cu sufletul la gură până în punctul în care se declanșează “cel de-al treilea /război mondial /, dezlănțuit / între lucruri și sentimente”. Nu vom dezvălui restul evenimentelor de după război, pentru a nu vă răpi plăcerea lecturii. Doar menționăm că-n final, poeta ne dezvăluie că … “așa am început să nasc stele”.

Atmosfera generală a cărții nu este una solară. Dar asta nu o face cu nimic mai puțin fermecătoare. Aduce mai mult cu o plimbare printr-o vreme de toamnă, cu ploaie măruntă și vânt, de vrei să-ți strângi gulerul trenciului mai aproape de gât. O vreme de toamnă cu frumusețea ei, ce se dezvăluie cu generozitate celui ce-și îngăduie să stea să o privească. O zi de toamnă cu melancolia ei și cu plafonul ei de nori cenușii.

Plafonul de nori este, din când în când, străbătut de câte o rază de lumină. Chiar din prima poezie aflăm că-n cele din urmă “Se-ntorc în mine / din ne-ndrăznite vise, / toți fluturii de noapte / purtând cu ei lumina”(p 5).

Și-n alte zile “Dimineața mă trezește / bătaia de rouă-n fereastra / pe care-o deschid larg” (p 93) pe alocuri se ivește și câte un vers despre energia transformatoare a iubirii  “M-aș apuca să înfloresc de-ai fi sărut pe creanga mea” (p 99)

Dominanta este însă una dură, un alt fel de estetică a urâtului – e estetica durității. Aceasta e comparabilă cu violența prezentă în cinematografia sud-coreană, unde tăietura poate să fie adâncă dar va fi cu o sabie din cel mai nobil oțel și cu cel mai filigranat mâner. Precis, desăvârșit, dar dureros. Precum “adevărul se ascunde în masca de cârpă a sufletului pus la uscat” (p 77) sau “Tămâia nerostitelor povești” ori “mă-ncinge-n spate ca un rug / moartea ce vine din urmă”

Maturizarea literară a poetei se simte inclusiv din punct de vedere stilistic. Iese din imagistica eminesciană – natura cosmosul – și pleacă, cu uneltele de pescuit metafore și către alte heleșteie: imagini din universul urban, dinspre știință, cinematografie (ex. Păsările lui Hitchcock), mitologie și cultura universală : Icar, Manole, Sancho Panza, Lorelei, Sfinxul, etc.

La nivelul mânuirii cuvântului regăsim același maestru bine antrenat, ce mărturisește că începe „să gândesc iarnă / și să vorbesc fulgi” și pentru care “prăfuit de neurme / se vede drumul amintirii”.

Și dacă în inserțiile de artă poetică și de autoreflecție asupra procesului creativ, poeta pare că oftează privind la un trecut în care “Mi-a crescut barba cuvintelor într-o nerostire lungă”, cu siguranță lunga nerostire a pregătit o bună rostire în prezent a unei poezii ce îmbogățește peisajul literar românesc.