ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 01 Iun. 2018
Autor: General de brigadă (r.), prof. univ. dr. ing. Constantin NIȚU
Cenaclul la distanță
Publicat: 01 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Călătorii geodezice, Polonia, goralii – românii sau vlahii din Polonia 

Să sfredelim puțin prin dicționare…DEX…

Goralii – românii sau vlahii din Polonia

 Moto: „România este o ţară înconjurată de români.” (Nicolae Iorga)

          Am scris în articolul precedent că în toponimia poloneză există destule denumiri de origine română (cu un click pe „postarea precedentă” de sub titlu recitiți dacă doriți). Și aceste denumiri au fost puse de românii de aici. Valahii sau vlahii, așa cum recunosc și colegii polonezi, au populat și munții Tatra. Am demonstrat acest fenomen prin exemplele de toponime (nume de locuri) din zona muntoasă, întinsă până în Slovacia. Dar oare cine erau acești valahi? Acești valahi sau vlahi sunt numiți de polonezi gorali – în polonă Górale (pronunția „gurale”), respectiv în germană Goralen, care înseamnă „munteni” în limba română.

Gorali din munţii Tatra în 1877

În limba poloneză „góra” înseamnă „munte”. Goralii sunt o populație pastorală de limbă poloneză care a fost atestată documentar ca ocupând compact începând din evul mediu, anumite regiuni montane din sudul și sud-estul Poloniei, cum ar fi Podhale în munții Beschizi respectiv Tatra, în așezări rurale situate la înălțime nu departe de cunoscuta stațiune montană Zakopane cât și în preajma orașelor Zywiec și Nowy Sacz. Alte teorii spun că sunt pe aici din timpul Daciei. Când priviți harta de mai jos, gândiți-vă că România se învecina cu Polonia!

Polonia, harta fizică

       Acum sunt de religie catolică și parte integrantă a națiunii poloneze, dar goralii reprezintă o entitate distinctă atât din punct de vedere cultural, cât și antropologic sau chiar lingvistic. În afară de toponimele amintite, intrate în fondul polonez de toponime, dialectul polonez pe care ei îl vorbesc, așa cum am amintit,  conține multe cuvinte de origine română, între care magura (măgură), fluier, cătun, vatră, brânză, merende („merinde”) sau mlioara  („mioară”).

                     Și noi, sfredelitori prin dicționare, să vedem ce spun lingviștii noștri despre etimologia sau originea acestor cuvinte românești ce se folosesc pe aici: măgură (Cf. alb. magulë; sursa: DEX ’09 2009); fluier (E: ns cf alb floere. sursa: MDA2 2010); cătun (E: cf alb, srb katun, sursa: MDA2 2010); vatră (Cf. alb. Vatrë, sursa: DEX ’09 2009); brânză (Et. nec., sursa: DEX ’09 2009); merinde (Lat. merenda. sursa: DEX ’09 2009). Să fi fost noi doar transmițătorii cuvintelor între albanezi, slavi și occidentali? Mă îndoiesc!

            Că dacă mai adăugăm câteva cuvinte pe aceeași temă cu originile lor, ajungem la sapă lingvistică de lemn: cioban (E: tc čoban, sursa: MDA2 2010); baci (E: nct pentru păstor, , E: mg bácsi, pentru frate sau rudă mai mare, sursa: MDA2 2010); păstor (Lat. pastor, sursa: DEX ’09 2009); oaie (Lat. ovis, sursa: DEX ’09 2009); mioară (asta-i culmea: vine alb. milĭuar, milĭore, ngr. milĭóri, milĭóra, ung. mióra, mijóra, millora, sursa: Scriban 1939; să-l fi luat noi de la unguri sau ungurii de la noi?); berbec (E: ml berbex, -ecis =vervex, sursa: MDA2 2010); urdă (Et. nec. sursa: DEX ’09 (2009); jintiță (Et. nec. sursa: DEX ’09 (2009); zer (Et. nec. sursa: DEX ’09 2009); traistă (Cf. alb. trastë, trajstë. sursa: DEX ’09 2009); straiță (Cf. alb. Strajcë, sursa: DEX ’98 1998); desagă (Din ngr. Disákkistrong>on>, bg. Disagi, sursa: DEX ’09 (2009); măgar (Cf. alb. magar, bg. Magare, sursa: DEX ’09 (2009); samar (Din bg. sb. Samar, sursa: DEX ’09 (2009); cașcaval (E: tc kașkaval, sursa: MDA2 2010); burduf (Et. nec., sursa: DEX ’09 (2009); coajă (E: vsl кoжa, koja); lână (Lat. lana, sursa: DEX ’09 2009); sarică (Lat. sarica = serica, sursa: DEX ’09 (2009);  a toarce (Lat. torquere „a întoarce”, sursa: DEX ’09 (2009); furcă (Lat. furca, sursa: DEX ’09 (2009) etc.

        Și ca să vă incit, puteți citi ce scrie eruditul Lucian Iosif Cueşdean, precum că „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, despre cum limba română este considerată cea mai veche din lume, despre cât de bine seamănă cu sanscrita (comparație între cuvinte românești de azi – cuvinte din sanscrită), cum se păstrează în Asia cuvinte vechi românești etc.

         Cueșdean susține că particularitatea lexicală a limbii române de a nu aparţine unui singur grup lingvistic, de a avea lexeme prezente în toate limbile europene, cum se vede și din DEX, a condus pe unii la eticheta eronată de „limbă de strânsură”, fără cuvinte proprii nativilor României, argument valid, în mult mai mare măsură, pentru conceptul de Muterschprache, de limbă mamă a tuturor „indo”-europenilor.

       Grup folcloric de lemkieni (analizați costumele) 

  DEX-ul, o lucrare indispensabilă şi de mare valoare, a Institutului de lingvistică Iorgu Iordan-Al. Rosetti, nu vrea sau nu poate să ne explice însă un lucru esenţial şi anume, de ce bulgarii dau etimoane limbii române, dar românii „nu dau” etimoane niciunei alte limbi, de ce există cuvinte sârbo-croate sau ungurești, dar „nu există” cuvinte româneşti? știu că unii profesori de limbă română și de alte limbi mă vor înjura de toți sfinții, dar nu este oare acest concept o insultă la adresa neamului nostru? Nu este oare el denigrator şi duşmănos, declarând româna o clonă a latinei imperiale de la Roma, o origine străină de teritoriul României şi afirmând că rumânii nu au cuvinte proprii în vocabularul lor ancestral, autohton, geto-daco-moezo-ilir? Dar stați blânzi,  am mai scris și vom scrie despre acest lucru în curând! Acum să ne întoarcem la gorali!
          Numeroși istorici și antropologi confirmă (bazat pe documentație substanțială) ipoteza originii române a goralilor, dar unii istorici preferă, să-i numească mai degraba vlahi, sau, în mod eronat chiar „aromâni”, în loc de români. Eugen Lozovan, autorul cărții Dacia Sacra (Editura Saeculum, Bucuresti, 2015), a scris că emigrarea românilor în sudul Poloniei și în Moravia a început din secolul al X-lea. Ipoteza se sprijină și pe Cronica lui Nestor (Cronica vremurilor trecute, în limba slavă veche: Повѣсть времяньныхъ лѣтъ, o istorie a

Rusiei Kievene) care mentionează că in secolul al X-lea „maghiarii au alungat pe vlahi (românii din Panonia și Carpați) și le-au luat pământurile”. Ipoteza deplasării românilor din secolul al X-lea spre Moravia și Polonia este susținută de Drăganu N.  (Românii in veacurile IX-XIV pe baza toponimiei si a onomasticei. București: Imprimeria Națională.1934, p.21) și Jan Długosz (Historiae Poloniae, Przedziecki edition, tom I, Kraków, 1863, page 320).

         În ultimul timp numeroși gorali din Polonia, îndeosebi din satul Koniakow, care e satul situat la cea mai mare altitudine din Polonia, își recunosc clar rădăcinile românești și arată un interes tot mai mare față de România, pe care o văd ca un fel de „patrie originară”.

Goral din Zakopane

        Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar încă din secolul al XIII-lea, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla al IV-lea al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda, trăia și o populație pastorală de origine „valahă”: „Valachorum vel Valacorum natio, rapto vivere asueta, in pecore pascande et ove nutrienda occupata, agmine facto ex Alpibus, quae Ungariam a Poloniae Regno disterminant, in quibus suas excercent pasturas, tenentque crebilia, frequenter in oppidum antiquae Sandecz hostiliter nocte, quo pavidior foret eorum iruptio, insiliebant, et in opidanos praedas, caedesque et spolia, ceteraque nefanda comitebant.” (Długosz, J., Historiae Poloniae, Ediția Przedziecki, tomul I, Kraków, 1863, pag. 320).Așa că cei îndrăgostiți de latină încercați să traduceți, folosind chiar „Google Translate”!

         În orașul Rzeszow (din sud-estul Poloniei, regiunea istorică Galiția, centru administrativ al Voievodatului Subcarpatia, cu 185.242 locuitori în 2014), partea de nord numită Lasowiacy (posibil de la vlasi, denumirea locală a vlahilor) este locuită de gorali, iar partea sudică este locuită de lemkieni (vorbitori de limbă slavă din zona subcarpatică, după unii cercetători tot de origine vlahă/română) și de ruteni (slavi sau ruși carpatini).

           Vlahi sunt și la Laccy Gorale, unde se întâlnesc cele trei lanțuri muntoase mari, Carpații, Górce și Beskid Sadecki, dar și la Podhale (Goralski), in extremitatea sudică a Poloniei la granița cu Slovacia, în văile de sud ale râului Dunajec. Și ca să vă lămuriți cu influențele etnografice românești, priviți AICI un dans din Laccy Gorale (gândiți-vă la călușarii noștri, priviți opincile)!

          Și dacă aș scrie eu, ați zice că sunt pătimaș. Dar citiți AICI despre istoria costumelor gorale, istoria dansurilor și muzicii goralilor din Podhale și trageți concluzii asupra elementelor etnografice românești. Și urmăriți un dans al oamenilor obișnuiți AICI!

Tineri gorali din Żywiec

 Așa că ne-am lămurit pe scurt cu prezența urmașilor vlahilor sau românilor în ținuturile muntoase ale sudului Poloniei. Ei s-au întins până în Moravia, cu cuvintele lor, cu tradițiile lor, dând denumiri și locurilor, așa cum am văzut în articolul precedent și cum vom mai vedea. Că ulterior cuvintele au fost transformate, asta e o altă problemă, cea de dinamică a limbii poloneze, ca de altfel a fiecărei limbi. Și eu cred că vlahii sau mai bine zis românii, nu au fost doar niște oieri cărăuși de cuvinte albaneze, turcești, bulgare, slave sau maghiare. De limba română, care pare a fi apărut înaintea limbii latine moderne, sunt multe de discutat și, precum v-am promis, vom scrie în alt articol.

          Să fiți iubiți!