Camelia Petre şi poezia ce nu îşi pierde urma
Autor, Ionuţ CARAGEA

Din păcate, datorită situaţiei în care se găseşte literatura românească, mai multe dintre debuturile promiţătoare în poezie ajung să fie date repede uitării, creaţii de certă valoare pierzându-şi urma, fără să aibă ocazia de a testa masa largă de cititori. Asta în timp ce la unele edituri destul de cunoscute, înconjurate de reviste şi critici la comandă, continuă să fie publicate cărţi penibile ce reuşesc în scurt timp să câştige premii bombastice şi mai apoi să invadeze librăriile. Chiar dacă după câteva generaţii se vor cerne şi aceste valori false, trebuie să aşteptăm uneori prea mult pentru a descoperi un autor care să merite cu adevărat să fie apreciat.

Foarte mulţi scriitori se zbat, în aceste condiţii, să găsească un sponsor şi o editură care să le publice, pe gratis sau la un preţ avantajos, manuscrisul de debut. Este foarte greu să ieşi din anonimat, darămite să ajungi să ai o carieră de scriitor profesionist.

Criticii, dintre cei care au mai rămas oneşti şi preocupaţi cu adevărat de poezie, ori nu au timp, ori sunt prea plictisiţi de câte cărţi proaste au citit, ori se dedică unor studii şi creaţii care să le aducă un beneficiu mai mult decât moral.

Ar mai fi ca soluţie şi concursurile pentru debutanţi, dar şi acolo, fără să ne mire, avem de-a face cu tot felul de aranjamente. Toate lucrurile astea se ştiu şi se tace pentru că, dacă o iei pe firul ariadnic al onestităţii, fiecare este legat cu ceva de altcineva, iar dacă ajungi, doamne fereşte!, să spui ceea ce crezi… te trezeşti că nu mai poţi publica decât în revista proprie întrucât prin altele nu se mai găseşte spaţiu.

Prin volumul „Mareea sufletului”, publicat la editura Anamarol în anul 2006, Camelia Petre şi-a demonstrat talentul şi răbdarea. Un debut la 32 de ani cu o poezie în care se îmbină armonios experienţa acumulată şi căutările specifice femeii ce se află în faţa unor noi provocări şi a unei alte interpretări a feminităţii în şi prin cuvinte.

Dar dincolo de sensibilitate, singurătate, melancolie (evidenţiate în „Cuvântul înainte” de către Daniela Stănescu), se simte şi un filon aforistic, al femeii-poet ce caută esenţa lucrurilor care o definesc. Poezia „aproape că se citeşte pe sine” (o paralelă vişnieciană) iar „cuvintele sunt asemenea pruncilor desculţi care se rostogolesc prin muşchiul cald al ierbii” (Capuccino cu dragoste, pagina 8).

Prin periplul tematic vom reţine „privirea”, „care îşi pune amprenta pe mai multe suprafeţe deodată” (Linia, pagina 12); „frumuseţea”, „care ştie cel mai bine cum se îmbălsămează iubirile în tăceri” (Frumuseţea nu se vede, pagina 14); „pământul”, „această liană agăţată de timp” şi „omul”, „această oglindă nici lut şi nici apă” (Această oglindă, pagina 37); „poeţii”, „care nu ar trebui să fie atinşi de pleoapa celor care îi citesc” (Aură de poet, pagina 50); „vârsta”, „care se aseamănă cu un nor de praf asfinţit peste cer” (Asemănare, pagina 62); „moartea”, „care este mai aproape de mine decât aş fi putut fi eu vreodată de ea” (Cândva, pagina 70).

Numai şi după aceste citate putem trage concluzia că poeta are un bogat arsenal de metafore bine alese, fără să încerce să epateze sau să împodobească versul cu tot felul de preţiozităţi. Se observă atât delicateţea cât şi forţa expresiilor, calităţi remarcate şi de Sorin Teodoriu pe coperta a IV-a, iar această versificare este absolut firească.

Frecventând un atelier literar (www.poezie.ro) în care foarte multe valori dispar datorită influenţelor şi comentariilor lipsite de verticalitate, Camelia Petre ştie cât de uşor „îşi poate pierde poemul urma”. Printre mii de autori devii un nume nesemnificativ, „poemul traversează strada” (în agonie aş completa eu) „în buzunarul găurit al unui cerşetor nătâng” (Poemul îşi pierde urma, pagina 53). Poemul devine „încărunţit”, „sociabil”, „blând” (Cafeneaua, pagina 46) sau devine „cumsecade”, „anonim” (o uşoară tentă de ironie în poezia Cumsecade, pagina 48).

Dar autoarea, optimistă, mai speră ca poemul să renască din cenuşă ca pasărea „Fenix” (pagina 59), pentru că „poezia este fără vârstă” (pagina 74), indiferent dacă „poeţii nu ar trebui să fie vreodată auziţi” (Aură de poet, pagina 50).

Poate că singurul poem care nu îşi găseşte loc cu adevărat în volum este „(des)Cântec de adormit copii” (pagina 41). Autoarea ar fi putut să alcătuiască, dacă dorea, o carte pe tematica respectivă. Însă, în cazul de faţă, un astfel de poem poate aduce câteva puncte în minus…

Concluzionând, avem de-a face cu un volum valoros, prea uşor trecut cu vederea, un adevăr care oricum nu îi deranjează pe mulţi. După cum menţionează poeta în poezia „Linia” (pagina 14), „adevărul face ca adevărul să fie o iluzie… tu, întors cu faţa la oglindă aştepţi”. Iar mie, ca cititor, această aşteptare mi-a confirmat că poezia are forţe miraculoase şi va ajunge mereu la cel care are cel mai mult nevoie de ea.

Ionuţ Caragea
24-03-2010