Poemul meu nu se va sfârși deodată,
Nu se grăbește, nu rănește pe nimeni.
Când adorm, urc visu’ la steaua furată,
Admir concavul cerului fără semeni
Și-n faptă, îngerul mi-se arată.

Deschid șantierul visului tăcut,
Lucrez de zor, dar nu închid pleoape,
Veghez ce-n jurul meu s-a petrecut,
Chemarea-mi vine cu limbă de șarpe
Din picturi fără ramă, ajung-n trecut.

Frâng foamea pentru culori neînțelese,
Dacă liricul devine fără har
Și cânt numai sensibila poveste
Despre locomotiva vagonului murdar,
Ce trece deșertul fără urme și adrese.

Mă-aplec și văd urma cum se stinge
Sub pașii ce urcă treptele goale,
Muza-i atacată de zombi fără veșminte
Și cucul cântă cu lacrimi-n silabe,
S-alunge demonismele florinte.

Dar, poezia nu e joc de stele,
Nu-i doină cântată fără harfe,
Grația ei se pierde-n eșarfele
Căzute-n vag pe sânii de nimfe
Sau în fânațul cosit fără pestele.

Nu vreau să fie versul o minciună,
Nici să se-mbrace-n haine de decor,
Ci să respire, să se frângă-n lună,
Să ardă-n pieptul celui visător
Fără teamă, tăcerea nu s-adună!

Poemul meu nu vrea aplauze-n zbor,
Ci caută sensuri în umbrele mele,
Să-și potolească însetatul din izvor
Și din dealurile aride, și pustiita vale,
Să fie viu, gustat și fermecat în sobor.

Poemul meu nu se închină nimănui,
Nu se vinde, nu se rostește-n șoapte,
E o fântână-n câmpurile pustii,
Din care beau și vin în zi de șapte,
Cu doruri aprinse-n flăcări pe hârtii.

Și dacă lumea spune că-i ciudat,
Că nu se aliniază-n tipare clare,
Eu îl păstrez cu sufletul curat,
Ca pe o dorință fără aflare,
De-a fi ciocârlia satului furat.

Poemul meu nu se va termina,
Va fi mereu o veghe nesfârșită,
Nu va răni, nu se va răsti cândva,
Va fi o stea ce nu se stinge-n pripă
Și în traista gliei, încă va visa.