Ion Suruceanu s-a născut la 9 septembrie 1949, în satul Suruceni, raionul Ialoveni, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este cel mai important artist al muzicii ușoare din Basarabia, cunoscut și apreciat ca solist, compozitor și textier. Este căsătorit și are un fiu. A fost admis la Facultatea de Sport a Universității de Stat de Cultură Fizică și Sport din Chișinău, pe care a abandonat-o, după care a absolvit Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” din același oraș. A fost solist vocal al formațiilor Noroc (1968-1970), Bucuria (1970-1973), Contemporanul (1974) și Real (1990-1993), al cărei fondator și conducător a fost, al Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” din Chișinău (din 1986) și al Orchestrei Simfonice și de Estradă a Radioteleviziunii Naționale (din 1986). A lansat mai bine de 200 de cântece și a editat peste zece albume și mai multe discuri single, figurând pe numeroase compilații. A apărut în filmul documentar „Melodii nistrene” (1974). A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară și în străinătate. A participat la multiple emisiuni de radio și de televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1994-1998). A primit titlurile de Artist Emerit (1985) și Artist al Poporului (1990), Meritul Civic (1993) și Ordinul Republicii (2004).

Ion Suruceanu este unul dintre reperele esențiale ale muzicii ușoare basarabene; succesul său, bazat pe cântece cu linii melodice seducătoare, texte accesibile și orchestrații adecvate, a depășit de mult granițele țării. Despre traiectoria sa artistică și viața muzicală de astăzi, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 25 aprilie 2018, la Iași.

• – Bine ați revenit la Iași, Ion Suruceanu!
• – Bine te-am regăsit!
• – După numai o lună și ceva, ați avut, din nou, săli pline; cum se explică?
• – De-a lungul a 50 de ani de carieră, care se vor împlini peste o săptămână, eu mi-am educat publicul; la mine, nu vin spectatori „rătăciți”, ci numai cei care îmi cunosc maniera interpretativă și repertoriul. Dar mă bucur nespus că, pe lângă cei de vârsta mea, văd în sală și mulți tineri, care îmi știu melodiile și le fredonează împreună cu mine. În plus, eu nu am abdicat de la melodicitatea cântecelor mele, chiar dacă pe unele le-am mai înveșmântat în haine noi. Alți interpreți îmbrățișează moda vremii și aleargă după un succes ieftin și trecător; cred că ei greșesc.
• – Cum veți marca acest jubileu?
• – Intenționez să lărgesc aria spectacolelor și, mai ales, să ajung în cât mai multe orașe ale României; îmi dau seama că aici nu sunt la fel de cunoscut ca în Basarabia și îmi doresc să fiu. Însă, în timp ce marile nume ale muzicii ușoare și populare din țară sunt oaspeții noștri permanenți în concerte și emisiuni televizate, din păcate noi suntem mai rar invitați dincoace de Prut.
• – Ați avut vreodată un moment mai delicat într-un spectacol?
• – Acum 37 de ani, mi-am pierdut tatăl și a doua zi am avut recital; toate melodiile pe care le-am interpretat atunci au fost cântate cu lacrimi ascunse, pentru că în fiecare clipă îl vedeam pe tata în față. La fel mi s-a întâmplat, apoi, și la plecarea mamei. Asta e profesia noastră, în care nu trebuie să arătăm publicului trăirile noastre intime. E foarte greu, crede-mă.
• – Aveți un program încărcat și v-ați impus un ritm infernal; nu vă resimțiți?
• – Eu am un secret: nu pierd nopțile niciodată și, înaintea fiecărui spectacol, mă odihnesc; dorm o oră sau două, după care sunt ca nou. Altfel, nu aș putea rezista.
• – Cam câte zile libere aveți într-o lună?
• – Rar se întâmplă să existe o săptămână fără să am cel puțin un spectacol; inclusiv în zilele de post, pentru că și atunci oamenii își serbează aniversări. Practic, agenda mea e în permanență plină, chiar cu mai multe luni înainte.
• – Ce faceți, totuși, în timpul liber?
• – Merg la studio, mai verific detalii ale melodiilor, pe unele le reorchestrez și mă întâlnesc cu autorii lor – în general, nu mă îndepărtez niciodată de muzică. În rest, stau cu nepoții, pe care îi iubesc la nebunie, am o curte mică cu gazon, flori și copăcei, de care mă ocup numai eu, mai am o piscină, ce intră, însă, în grija băiatului meu.
• – Cum vedeți piața muzicală actuală?
• – Înainte de a da o notă muzicii moderne, eu îmi aduc aminte de părinții mei, care au fost în sală la primul meu spectacol, de la 1 mai 1968; fiind obișnuiți cu cântece interpretate la vioară, contrabas, acordeon și țambal, când au auzit sunetul puternic al chitarelor electrice și ne-au văzut pe toți pletoși au avut un șoc! Un prieten al tatei i-a spus atunci: „Măi Andrei, ar trebui să vorbești cu băiatul; nu știu de ce s-a înhăitat cu bandiții ăștia, că departe n-o să ajungă!” Cu timpul, însă, încetul cu încetul, s-au deprins și ei cu cântecele mele, care erau foarte moderne la vremea aceea; la fel, și eu mă adaptez acum la muzica de astăzi, care nu e a mea, dar nu-i pot critica pe cântăreții actuali, pentru că am trecut prin „apele” lor acum 50 de ani.
• – În aceste condiții, e dificil să reziste un profesionist din alte timpuri?
• – E greu, mai ales dacă vrei să-ți menții linia pe care te-ai consacrat. Cu puțin timp în urmă, am avut un spectacol la Bălți, pentru oameni de vârsta a treia, care și-au trăit tinerețile cu cântecele mele; am avut surpriza să văd în sală și mulți tineri, care mi-au spus, la întâlnirea de după aceea, că le-au plăcut mult orchestrațiile moderne la unele dintre piesele mele consacrate. Din acest motiv, a trebuit să țin pasul cu noile curente din muzică, însă, la fel cum moderniștii au publicul lor, și eu am – slavă Domnului! – pentru cine să cânt.
• – Dacă nu ați fi avut acest har, ce altceva ați fi făcut?
• – De mic copil, mi-am dorit să fiu fotbalist; la început, am jucat, ca portar, în echipa satului, apoi, când am plecat la Chișinău, m-am antrenat cu jucători legitimați; chiar am început Facultatea de Sport, pe care, însă, am abandonat-o pentru Colegiul de Muzică, unde am studiat fagotul și pianul.
• – Regretați că nu ați devenit fotbalist?
• – O, nu! Dacă aș fi ales calea asta, cu siguranță nu aș fi ajuns un [Lionel] Messi sau [Cristiano] Ronaldo și de mult aș fi agățat ghetele în cui. Așa a fost să fie, dar nu-mi pare rău, întrucât cariera artistică mi-a dăruit nenumărate bucurii.
• – Ce ați iubit în viață?
• – În primul rând… viața! Când ai avut părinți, frați și prieteni care nu mai sunt, iubești tot, absolut tot din viață. De fiecare dată când mă trezesc dimineața, când văd razele soarelui și că începe o nouă zi, îi mulțumesc lui Dumnezeu și mă rog să o trăiesc alături de cei dragi, lângă care vârsta de acum mă îndeamnă să stau cât mai mult.

Florin Bălănescu