Ion Suruceanu s-a născut la 9 septembrie 1949, în satul Suruceni, raionul Ialoveni, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este cel mai important artist al muzicii ușoare din Basarabia, cunoscut și apreciat ca solist, compozitor și textier. Este căsătorit și are un fiu. A fost admis la Facultatea de Sport a Universității de Stat de Cultură Fizică și Sport din Chișinău, pe care a abandonat-o, după care a absolvit Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga” din același oraș. A fost solist vocal al formațiilor Noroc (1968-1970), Bucuria (1970-1973), Contemporanul (1974) și Real (1990-1993), al cărei fondator și conducător a fost, al Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” din Chișinău (din 1986) și al Orchestrei Simfonice și de Estradă a Radioteleviziunii Naționale (din 1986). A lansat mai bine de 200 de cântece și a editat peste zece albume și mai multe discuri single, figurând pe numeroase compilații. A apărut în filmul documentar „Melodii nistrene” (1974). A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat sute de turnee în țară și în străinătate. A participat la multiple emisiuni de radio și de televiziune, figurând în diverse lucrări de specialitate. A fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1994-1998). A primit titlurile de Artist Emerit (1985) și Artist al Poporului (1990), Meritul Civic (1993) și Ordinul Republicii (2004).

Ion Suruceanu este unul dintre reperele esențiale ale muzicii ușoare basarabene; succesul său, bazat pe cântece cu linii melodice seducătoare, texte accesibile și orchestrații adecvate, a depășit de mult granițele țării. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 7 martie 2018, la Iași.

• – Bine ați venit la Iași, Ion Suruceanu!
• – Bine te-am găsit!
• – De când n-ați mai cântat aici?
• – Prima și ultima oară până acum, am fost în 1988.
• – Ați mai regăsit publicul de atunci?
• – Am avut săli arhipline și am fost foarte plăcut surprins să constat că spectatorii cunosc melodiile și textele pieselor mele și că le cântă împreună cu mine și după 30 de ani. Înseamnă că ei le-au ascultat în acest timp, așa cum urmăream noi pe vremuri radiourile românești. Compozitori ca Temistocle Popa, Radu Șerban și mulți alții făceau o muzică extraordinar de frumoasă și erau niște modele pentru noi. Dar, de atunci, au apărut alte generații, alte stiluri și altă muzică.
• – Succesul pe care l-ați avut acum îmi confirmă o mai veche convingere: calitatea superioară a creației muzicale din Basarabia față de cea de aici.
• – Eu cred că interpreții și compozitorii noștri câștigă în fața celor din România datorită tendinței din ce în ce mai excesive a celor de aici de a se englezi, americaniza și comercializa. Cântecele noastre nu duc lipsă de melodie, de melancolie și de sentimentalism, aranjamentele muzicale sunt frumoase, iar versurile lui Grigore Vieru și Dumitru Matcovschi, de exemplu, ne vin „mănușă”.
• – Acum, sunt la modă alte genuri muzicale; cum mai recepționează publicul cântecele melodioase?
• – De fiecare dată când cobor din scenă pentru a cânta în sală, printre oameni, mă uit în ochii lor și îi binecuvântez, fiindcă sunt „ai mei”; dacă au venit la spectacolele mele, înseamnă că nu au ajuns întâmplător și nu sunt indiferenți la muzica pe care o fac. Eu mă bucur și atunci când sunt chemat să cânt la petreceri sau la nunți, pentru că mirii și invitații lor aparțin noilor generații și constat peste tot că și ei îmi iubesc cântecele. Deci, mai există ascultători, chiar tineri, care apreciază piesele bazate pe melodie și pe texte firești.
• – Ce cuprinde, de fapt, cariera artistică pe care ați îmbrățișat-o?
• – În luna mai, voi împlini 50 de ani de creație și nici nu-mi dau seama când au trecut atât de repede… Doar prin cântecele interpretate îmi amintesc de perioadele pe care le-am străbătut, pentru că știu când l-am lansat pe fiecare și, astfel, rememorez vremurile în care am avut un succes sau altul.
• – Ce sentimente aveți când priviți în urmă? Au fost ani dificili sau de satisfacție?
• – A fost și greu, dar am avut mari bucurii. Când am intrat în formația Noroc, mama îmi spunea: „Măi Nelu, mare noroc ai avut de Noroc…” Că mie toți apropiații îmi spun numai Nelu. În 1968, la tipărirea primului afiș, m-au întrebat: „Cum te cheamă?” „Nelu Suruceanu.” – le-am răspuns. „Nu putem să te scriem așa, că e prea românește; de acum înainte, o să fii Ion Suruceanu.” Și așa am rămas, ca în buletin.
• – Numele de familie vine de la cel al satului natal – Suruceni?
• – Nu cred, deși jumătate din sat poartă numele meu; poate, cu sute de ani în urmă, numele oamenilor se întâlneau cu denumirea localității. Pe timpuri, boierul locului era un român pe nume Suruceanu, care are un monument la mănăstirea din sat. Și pe soția mea, tot Suruceanu o chema înainte de căsătorie, dar nu suntem rude; decât… prin alianță!
• – Ce au fost părinții?
• – Tata a lucrat contabil-șef la cârmuirea colhozului de atunci, iar mama a fost casnică. Amândoi iubeau muzica și așa se face că mama cânta în corul bisericesc al mănăstirii, pe care îl conducea tata; ei mi-au transmis dragostea pentru cântec.
• – Frați sau surori ați avut?
• – Am fost trei băieți la părinți, dar cel mare a murit acum cinci ani, iar cel mijlociu – cu doi ani și jumătate în urmă; așa că, dintre toți, am mai rămas doar eu.
• – Despre familia actuală, ce puteți spune?
• – Eu și soția mea, Nadia, avem un băiat, Andrei, care ne-a făcut două daruri neprețuite: un nepoțel și o nepoțică. De fapt, eu socot că am doi copii, pentru că la fel o consider și pe nora mea, Natalia.
• – Pe unde v-au purtat pașii profesiei în lume?
• – Mai ușor mi-ar fi să spun unde n-am ajuns: doar în Africa și Australia nu am cântat. Am fost în Europa, Asia, America de Nord și America Latină; numai până în Orientul Îndepărtat al U.R.S.S., la Vladivostok și Habarovsk, am fost de vreo 15 ori.
• – Există un secret al conservării vocii și după o jumătate de veac?
• – Eu am fumat timp de 30 de ani și m-am temut ca, renunțând la țigări, să nu-mi pierd timbrul vocal. Am fost un fumător înrăit, dar am reușit să mă las într-o bună zi; din fericire, vocea mea a rămas neschimbată până astăzi.
• – Vi se mai spune „Celentano al Basarabiei”; această titulatură vă onorează sau vă pune în postura unei dubluri?
• – Ca și mine, unul dintre compozitorii mei preferați, Ian Raiburg, este un mare iubitor al muzicii italiene și, la un moment dat, a început să compună în acest stil. Cum gusturile noastre muzicale s-au întâlnit, am format un cuplu care a creat și lansat multe astfel de melodii. În U.R.S.S., am fost criticat că nu fac cinste muzicii ușoare sovietice cu cântece de acest gen, dar, după aceea, am fost invitat mai des la televiziunea din Moscova și am ajuns să fiu numit „Celentano sovietic”. Pentru mine, a fost întotdeauna o onoare să mi se spună așa.
• – Ce reprezintă muzica pentru artistul care sunteți?
• – Înseamnă un mod de a trăi, de a mă simți bine și, mai ales, de a cunoaște oamenii și lumea. Dincolo de toate acestea, însă, eu rămân un interpret de muzică ușoară care a avut norocul să redea gândurile compozitorilor și ale poeților prin vocea cu care l-a hărăzit bunul Dumnezeu. Deși eu nu cu forța vocii cânt mai ales, ci cu sufletul și cu glasul lăuntric.

Florin Bălănescu