• Toader Constantin Anania s-a născut la 17 ianuarie 1917, în satul Vercicani, comuna (astăzi, orașul) Liteni, județul Suceava și a murit la 10 februarie 2005, în aceeași localitate, unde a trăit mereu, fiind înmormântat la Liteni. Viața lui a fost un șir continuu de drame, pe care mi le-a povestit, printre lacrimi, într-un interviu realizat la 15 iulie 2001, la domiciliul său din sat.
• – Cum vă numiți?
• – Anania Toader Constantin.
• – Aveți familie?
• – Am avut – mare, frumoasă –, dar mi-a luat-o Dumnezeu.
• – Cât de mare?
• – Zece copii.
• – Cum îl chema pe primul?
• – Ionel.
• – Cât a trăit?
• – Nici nu l-am văzut, că eram în armată; cum l-a născut nevasta, a și murit.
• – De ce?
• – De la o răceală, chiar în prima săptămână.
• – Al doilea?
• – Ionică. Am venit într-o permisie, m-am apropiat de nevastă și a rămas gravidă; nici pe el nu l-am cunoscut.
• – De ce a murit?
• – De meningită, la un an și ceva.
• – Al treilea?
• – Grigore.
• – A trăit mult?
• – Nu mai știu, că am fost trei ani în concentrări și am lipsit de acasă.
• – El de ce s-a dus?
• – S-a-mbolnăvit, l-a-nmormântat și nici pe el nu l-am văzut.
• – Al patrulea?
• – Nu-mi mai aduc aminte cum îl chema…
• – Cum s-a stins?
• – Umbla la școală și tot meningită a căpătat. Eram în armată și abia când am venit am aflat; n-au știut nici ei de mine și nici eu de ei.
• – Al cincilea?
• – Ștefan.
• – Cum s-a pierdut?
• – Tot la școală s-a îmbolnăvit; în două săptămâni, s-a dus în pământ…
• – Cât de mare era?
• – Era în clasa a șaptea.
• – Al șaselea?
• – Iordache.
• – Cum a murit?
• – Tot de meningită, la școală; era criză de lemne și se încălzeau la o sobă păcătoasă, că avem o școală vai de capul ei. În două luni, s-a dus…
• – Era mare?
• – Avea 12 ani și era în clasa a cincea.
• – Al șaptelea?
• – Fata, Leana; a murit și ea, avea doi băieți.
• – La ce vârstă?
• – La 26 de ani.
• – De ce a murit?
• – De plămâni; a scuipat sânge…
• – Al optulea?
• – Gheorghiță.
• – Când l-ați văzut ultima oară?
• – Acum vreo trei ani, când a murit la Vaslui.
• – Ce a avut?
• – Tot de inimă.
• – Al nouălea?
• – Vasilică; el are abia un an de când a murit – peste Siret, aici…
• – De ce s-a stins?
• – S-a dus la un vecin, că nu-i mergea soba; a căzut în stradă și… gata. Mi-au spus că a fost cardiac…
• – Al zecelea?
• – Mihai; de el, nu mai știu nimic de trei ani.
• – Ați anunțat poliția?
• – Am anunțat; nu știe nimeni de el, parcă l-a-nghițit pământul.
• – Credeți că e un blestem?
• – Nu, o întâmplare.
• – O întâmplare repetată de nouă ori?
• – Dacă așa a vrut Dumnezeu…
• – Și v-ați împăcat cu soarta…
• – M-am împăcat, ce pot să fac…
• – V-a plăcut să aveți copii, de aceea ați făcut atât de mulți…
• – Am făcut, că m-a iubit nevasta, am iubit-o și eu și mi-a dat Dumnezeu copii mulți.
• – A murit și ea?
• – Da, are vreo 12 ani de când s-a dus.
• – Care copil vă lipsește cel mai mult?
• – Cu toți pe care i-am cunoscut, m-am împăcat foarte bine, da’ nu știu ce-i cu ăsta care mi-a mai rămas. Mai zice la radio câte un cântec despre copii și așa mă doare inima… [Plânge.]
• – E greu singur?
• – Cum să nu fie greu… N-ar fi așa de greu dacă aș mai putea face câte ceva; n-am neamuri, n-are cine să-mi taie un lemn, că singur nu pot…
• – Ce ar fi însemnat măcar un copil pe lângă casă…
• – N-am avut? Dar n-am putut să-i oploșesc lângă mine, că s-au dus; mi i-a luat Dumnezeu de mici… Nici de ăsta mare nu am parte.
• – Oare are cineva vreo vină sau a avut vreun păcat?
• – Știu eu… Cred că am greșit cu ceva în fața lui Dumnezeu, de m-a atins așa de bine; după un an-doi, gata… altul.
• – Unde sunt înmormântați?
• – Pe unul, l-am avut lângă școală, că era cimitir acolo, unde-i acum podul. Unii i-au mai scos pe ai lor, da’ eu nu l-am mai găsit; s-a arat locul și n-am mai putut să-l duc la alt cimitir. De ceilalți, nu mai știu…
• – Sperați să vă întâlniți cu ei pe lumea cealaltă?
• – Eu știu? Ei fără păcate, eu cu păcate… Nu cred că ne întâlnim…
• – Dar, chiar și așa, v-ați dori?
• – Vai de mine și de mine… Cum n-aș vrea… Îmi picură sânge din inimă, dom’le… [Plânge.] M-am necăjit, i-am crescut… Și-l văd pe fiecare cât e masa de lung… Și-l duce… Of, of, of… Nu mai pot îndura…
• – Dintre toate nenorocirile, care a fost cel mai greu de suportat?
• – Of, of, of… Mai greu și mai greu a fost când au năvălit rușii la Prut.
• – V-a durut mai mult decât moartea copiilor??
• – Apoi… E rău când moare un copil, da’ acolo câți au murit… Of, Doamne… Nu știu ce să mai zic…
• – Ce vă doare mai mult: moartea copiilor sau tăcerea celui aflat în viață?
• – Toate mă dor… Dar ăsta mă roade… Când zice la radio câte un cântec despre copii… Tare mă doare… Mă retează, nu altceva… [Plânge.]
• – Cât credeți că vă veți mai putea purta crucea?
• – Apoi… Cât o da Cel de sus: o lună, două, un an… Nu știu. Că mai trăiesc ori nu, mi-e totuna; dar, cât mai sunt pe lume, mai folosesc că mai dau o bucățică de pomană, ceva… Mai aprind o lumânare… Încolo, ce mai pot face?…
• – Dacă v-ar putea auzi, ce cuvinte le-ați spune copiilor care nu mai sunt?
• – Le-aș spune că tare mai vreau să-i văd, să am cu cine schimba un cuvânt… Așa, dacă nu-i pot ajuta cu nimic… Ce să le spun?…

Florin Bălănescu