CANONUL LITERATURII BOTOŞĂNENE DE AZI

II. Poezia

Autor, Georgica Manole

Cea de-a V-a ediţie a Colocviului Naţional al Tinerilor Critici Literari (Bucureşti, 16 aprilie 2011) a programat şi o dezbatere având ca temă „Ierarhiile literare, între canon şi lupte generaţioniste”. Moderată de criticul literar Paul Cernat, acesta se întreba dacă mai există un canon literar real. Fiindcă marketingul, luptele generaţioniste sau cuplajele cu alte forme de autoritate (cu politicul, spre exemplu), au creat mari dezechilibre în alcătuirea unui canon obiectiv. Concluziona Paul Cernat: „Observând modul în care evoluează discuţiile, constat următorul lucru: că ele se învârt în jurul chestiunii eticului. Sau condiţionării esteticului de către etic. Mă întreb dacă nu cumva, toată discuţia despre canon de după 1990 şi din zilele noastre, şi despre scriitori, despre lumea literară, nu este dominată de această discuţie despre etic? Despre păcatele politicii ideologice a scriitorilor? Pentru că, până la urmă, modul în care apare scriitorul în dezbaterea publică din zilele noastre este legat în primul rând de păcatele lui politice, de modul în care a fost implicat sau nu. (…) Dacă un scriitor este „ras” de un critic literar, el se teme că respectivul critic vrea să-l dea afară din literatură, prin urmare, literatura e văzută ca un fel de câmp îngust, cu număr de locuri limitate.”

Dacă e să facem un canon al poeziei botoşănene de azi, treburile sunt mai complicate pentru că există o condiţionare evidentă a esteticului de către etic concomitent cu o mare densitate de poeţi pe metru pătrat botoşănean. De aceea, eu cred că trebuie pornit de la o abordare psihologică a relaţiei obiectiv- subiectiv. Cu siguranţă că orice canon se supune psihologiei celor care îl fac, pentru că relaţia obiectiv – subiectiv este definitorie în alcătuirea sa corectă. Elisabeta Voiculescu în „Factorii subiectivi ai evaluării” (Ed. Aramis, Bucureşti, 2001) atrage atenţia că: „Prima observaţie care se impune este că definirea factorilor obiectivi drept factori exteriori şi independenţi de conştiinţa şi voinţa subiectului (individului) suferă prin globalitate, prin generalitate. Dacă la modul abstract ea poate fi acceptată, pe plan concret nu mai este operaţională. Şi aceasta deoarece nu există indivizi în general, ci întotdeauna indivizi concreţi, reali, diferiţi, cu poziţii sociale diferite, reuniţi în grupuri şi comunităţi, de asemenea concrete, diferite, aşa încât caracterul obiectiv al factorilor şi condiţiilor nu este acelaşi pentru toţi, fie că sunt indivizi, fie că sunt grupuri sociale”. Mai concret, tema aleasă de un poet pentru un eventual volum este pentru el o condiţie obiectivă, în timp ce pentru cititor sau critic este rezultatul unei opţiuni subiective. Punând problema altfel, poetul ajuns factor de decizie (luaţi-l ca studiu de caz pe Gellu Dorian in calitatea sa de referent la Centrul Judeţean pentru Conservarea Culturii Tradiţionale Botoşani sau în cea de lider al grupului de membri USR din Botoşani) poate influenţa subiectiv o anumită ierarhie, în timp ce punctul său de vedere poate fi luat ca obiectiv / subiectiv de ceilalţi. Pentru înţelegerea celor afirmate, „Nord – antologia poeţilor botoşăneni de azi” (Ed. Axa, Botoşani, 2009) această mare subiectivitate gen Gellu Dorian ( selecţie, argument, fişe bio-bibliografice, iconografie) este caracterizată ca fiind o antologie obiectivă de cei 28 de poeţi INCLUŞI, in timp ce pentru cei foarte mulţi EXCLUŞI (Augustin Eden, Al.D.Funduianu, Vasile Amarghioalei, Doru Petrariu, Alexandru Ulian etc.) este una subiectivă. Urcând logica spre nivel macro, „Istoria critică a literaturii române” (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008) e o mare subiectivitate gen Nicolae Manolescu, fiind , în acelaşi timp, obiectivă pentru INCLUSUL Adrian Alui Gheorghe,spre exemplu, şi, cu siguranţă, subiectivă pentru EXCLUSUL Gellu Dorian. La rândul său, la nivel mondial, şi Nicolae Manolescu este un EXCLUS.

Pornind de la ideea că orice canon include şi trăsăturile unui act de evaluare, revenim la sursa citată: „Distincţia dintre ceea ce este realmente obiectiv, prin statutul existenţial, şi ceea ce este (mai mult sau mai puţin) obiectiv ca atribut al relaţiei subiectului cu obiectul este esenţială pentru abordarea corectă a problemei evaluării. În planul evaluării, aceasta înseamnă a face distincţia între factorii obiectivi ai evaluării, adică structurile, procesele, condiţiile exterioare subiecţilor implicaţi în evaluare, şi caracterul obiectiv al evaluării, care se referă la calitatea actului de evaluare efectuat de subiecţi concreţi şi care nu mai este nici exterior şi nici independent de subiectul care face evaluarea”. În acest context, o canonizare este obiectivă nu pornind de la caracterizarea de a fi exterioară şi independentă în raport cu cel care o face, ci în sensul că influenţele acestuia nu alterează datele obiective pe baza cărora se face canonizarea. Aşa să fie? Mai ales că deja se vorbeşte despre atâtea canoane câţi poeţi.

De luat în seamă este şi punctul de vedere impus şi demonstrat de Petru Iluţ în ,,Abordarea calitativă a socioumanului” (Ed. Polirom, Iaşi, 1997), prin care „obiectivitatea este, până la urmă, produsul unor subiectivităţi umane”. Translatând, canonul este dependent şi de structurile literare (cenacluri, asociaţii, cercuri, grupuri, uniuni etc.) constituite oficial sau după alte criterii cât şi de disponibilitatea acestora de a se subordona sau de a accepta teorii, idei, reguli etc. Astfel că, un canon al literaturii botoşănene de azi nu se poate face fără a ţine cont de programele impuse de Gruparea de la Dorohoi, Şcoala celor trei poeţi, Gruparea de la „Hyperion”, cea de la „Intertext” / „Absolut Cultural”, cenaclurile literare, Gruparea de la „Luceafarul”, Grupul „Tei”-iştilor sau membrii USR, cei din urmă alcătuind un grup ce se autoproclamă un fel de elite, câţiva chiar fiind. În acest ultim context sunt de acord şi cu o poziţie a criticului sibian Andrei Terian: „Dacă un critic scrie la o revistă puternic ancorată sau care e portavocea unui anumit grup ideologic şi cultural – în acest caz – eu nu pot ca să bag mâna în foc că acest critic respectă sau se conformează liniei ideologice a grupului şi a revistei respective, sau pur şi simplu crede în ea. Textul poate fi judecat în termeni de inconsecvenţă sau de consecvenţă. Dar în momentul în care apare inconsecvenţa, există întotdeauna acea posibilitate, măcar teoretică, ca o inconsecvenţă faţă de anumite afirmaţii, să fie determinată de un eveniment pe care autorul respectiv l-a resimţit cu sinceritate, şi pe care noi să nu-l putem resimţi şi vedea din afară.”.

Cei 45 -50 de poeţi ce-şi duc viaţa între graniţele judeţului Botoşani pot fi cuprinşi doar de canonul postmodernist, cu mici atingeri a celui neomodernist, specific anilor 60 – 70. În stabilirea canonului poeziei botoşănene de azi am apelat la Nicolae Manolescu, care concepe canonul ca un pachet de trei elemente: 1. valoarea (cota de critică); 2. succesul (cota de piaţă); 3. un amalgam eterogen de factori(sociali, morali, politici şi religioşi), precum şi la unele puncte de vedere privind poezia postmodernă, cum ar fi, de exemplu, cele ale lui Iulian Boldea: „Uzând de un oximoron destul de banal, s-ar putea spune că ostentaţia e chipul natural de a fi al scriitorului postmodern, o ostentaţie însă temperată de ironie şi prelungită în spaţiul intertextualităţii. Firescul şi elaborarea, cotidianul şi elevaţia spre transcendent, gravitatea – trucată la rându-i – şi neseriozitatea, apelul la tradiţie şi tentaţia experimentului, instinctul ludicului şi exprimarea neconcesivă la adresa poncifelor de orice fel – toate aceste ingrediente ale literaturii intră, în proporţii diferite şi cu finalităţi diverse în alcătuirea postmodernismului românesc”.

O posibilă ordine în poezia botoşăneană de azi poate fi: 1. Gellu Dorian (Un poet ce poate fi încadrat mai spre neomodern decât spre postmodern, prin credinţa permanentă că timpul pe care îl trăieşte e tragic, ameninţări venind din orice. Adept al utopiilor forţate, metafora la Gellu Dorian, îndeplineşte două funcţii mari, psihologică şi catarctică, la care trebuie s-o adăugăm şi pe cea unificatoare. Indiferent ce cuvinte şi-ar alege, crede că poezia ascunde întotdeauna ceva); 2. Lucia Olaru Nenati (O poetă a cărei vibraţie lirică vine din credinţa că poezia impresionează prin ceva. Recuperează tot din istoria literaturii române şi universale valorizând superior şi terorizând cu neliniştile sale metafizice. În cazul său metafora îndeplineşte două funcţii: estetică şi sensibilizatoare); 3. Augustin Eden (Trăind un sentiment al tragediei neadaptării, este poetul care se hrăneşte din convingerea că poezia uzează şi de tehnici de construcţie speciale. Metafora îndeplineşte funcţia de a exprima atitudinile disimulate ale eului, eu care îl întăreşte ca poet, însă jucându-i feste ca om); 4. Lucian Alecsa (Este un maestru al valorizării efectelor verbului. Epistemologic, pentru Lucian Alecsa cunoaşterea nu mai are rol informativ, mizând pe rolul deformativ al atitudinii. Metafora îndeplineşte funcţia psihologică, însă, nu rareori, este dublată de funcţia de a potenţa impresia. O angoasă existenţială (vezi seninătatea la o posibilă întâlnire cu moartea) îl definitivează ca poet autentic); 5. Petruţ Pârvescu (Demersul său vine din consideraţiile unui poet pur-sânge la care se adaugă avantajele intelectualului de marcă. Dominat de un raţionalism cuminte, metafora lui Petruţ Pârvescu îndeplineşte funcţia filozofică); 6. Constantin Bojescu (Un poet original şi care, contrar unor păreri, el nu dispreţuieşte stilul, având o respiraţie poetică specifică. Din nevoia de a se elibera, metafora îndeplineşte funcţia catarctică). Ceilalţi, mulţi dintre ei notabili azi, alţii ieri, se pierd prin praful şi gheaţa din coada cometei cu numele „Poeţi botoşăneni de azi”.