CANONUL LITERATURII BOTOŞĂNENE DE AZI
I. PROZA

Autor, Georgică Manole

După 1989, prin literatura română a început să circule cu insistenţă noţiunea de… canon. Paul Cornea, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, are o explicaţie pe care a prezentat-o la Consfătuirea ANPRO (decembrie 2009): „…ar trebui să luăm în calcul şi influenţa americană. În actuala epocă a globalizării, orientarea tradiţională spre Franţa a fost abandonată şi înlocuită prin atracţia exercitată de un alt pol magnetic cultural, cel al Statelor Unite. De acolo vin acum principalele mode şi modele, emulaţia şi influenţele. Odată cu postmodernismul, am importat de peste ocean şi conceptul de canon, ca şi multe din modalităţile aplicării lui”. Cu aceeaşi ocazie, Paul Cornea pune şi o întrebare pertinentă, cel puţin pentru spaţiul românesc, tărâm plin de subiectivism, patimi, balcanism şi latinism: „Cine realizează canonul, cui îi revine răspunderea de a construi acest corpus al autorilor reprezentativi?”

Sorin Alexandrescu ne reaminteşte faptul evident că au încercat să facă o ordine în haosul literar românesc, asemănător unei mase fluide în continuă mişcare şi tendinţă de ierarhizare, doar cei patru „…ESCU” ( Maiorescu, Lovinescu, Călinescu şi Manolescu). Acuzaţi, fiecare la timpul său, de un subiectivism evident şi exagerat, deducem că au existat şi există voci care neagă puterea canonului de a legitima obiectiv ( vezi şi intervenţiile din ultimii ani pe seama „Istoriei critice a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu).

Nici recentul „Dicţionar academic al literaturii române” nu este ocolit de critici. Abordând o „…viziune cumulativă şi nu calitativă a producţiei literare”- Paul Cornea), nici această lucrare nu poate fi considerată una canonică.

Dacă nici cei patru mari „…ESCU” şi nici ACADEMIA nu sunt entităţi „valabile” în stabilirea unui canon literar românesc, atunci cine? Revin la Paul Cornea: „Ce este canonul? Voi începe printr-o aproximare a semnificaţiei noţiunii spre a şti despre ce vorbim şi a ajuta la identificarea poziţiei mele. Există, în genere, două modalităţi de a înţelege termenul: ca listă de preferinţe şi ca set de reguli. În varianta secundă, ca set de reguli, noţiunea trimite la configurarea curentelor, la descoperirea paradigmelor care stau la baza tendinţelor, şcolilor, orientărilor în care se diferenţiază mişcarea literaturii. În sensul de listă de preferinţe – singurul pe care-l am în vedere aici – ceea ce se impune a fi reţinut e că această listă nu e a unuia sau a altuia dintre noi, nu e nici măcar a expertului în literatură, fie el un mare critic. E vorba de o listă „autorizată”, care exprimă o opinie valorică, nu doar credibilă, ci investită cu o „autoritate” transindividuală, bucurându-se, în principiu, de o largă adeziune. Desigur, se vorbeşte adesea de un aşa zis canon la purtător: fiecare e liber să-şi aibă propriile păreri în privinţa performanţelor literare. Însă în înţelesul propriu al termenului, canonul consfinţeşte o ordine instituită sau instituţionalizată, existenţa unui corpus de scriitori a căror valoare e recunoscută de o colectivitate mai mică ori mai mare, de membrii unui cenaclu ori de masa de cititori care cumpără opera unui laureat al premiului Nobel”. Paul Cornea introduce şi AXIOMA CANONULUI: „Fără consens, fără un acord majoritar asupra unor autori, nu există canon”.

Acordul majoritar, explica autorul citat, „…elimină extremele şi excepţiile, tinzând să ne furnizeze o medie statistică, însă în artă, mai mult decât oriunde, tocmai imprevizibilul contează: noutăţile fecunde sunt de multe ori invizibile contemporanilor, ceea ce înseamnă că tocmai singularităţile anchetei, neluate în seamă pe moment, au uneori privilegiul de a fi aplaudate ulterior cu străpungeri magnifice”, în timp ce consensul concretizat în lista de preferinţe „obiectivă” „…nu măsoară talentul ori importanţa scriitorilor, ci însumează aprecierile criticilor într-un clasament comparativ, dat fiind că nici talentul, nici importanţa nu sunt măsurabile, ci doar aproximabile şi anume în termeni anevoie de verbalizat”.

Abandonându-l pentru o vreme pe Paul Cornea, a venit momentul să fac o mărturisire. Sunt un cititor de proză în jurul căruia miroase a iarbă. De aceea poate mă impresionează mai mult sunetul coasei sau foşnetul vântului prin coama ierbii, în comparaţie cu zgomotul produs pe asfalt de paşii grăbiţi. Spun acestea pentru că eu îmi ţin ideile „la firul ierbii” unui sat, un fel de Triunghi al Bermudelor, dar cu referire la sărăcie…

„Cum se vede proza botoşăneană de aici, m-a întreabat poetul cu mulţi ani în urmă? Ce i-o fi venit poetului să mă întrebe de proză, în timp ce-şi pregătea o undiţă ca s-o arunce în apa iazului? I-am răspuns atunci într-un mod pur didactic: „De aici proza botoşăneană se vede ca ceva dezastruos”. Poetul nostru a făcut ochii mari, a zâmbit cu subînţeles şi… a „aruncat” undiţa aşa cum a „aruncat” şi tema de discuţie care s-a închis privind amândoi în apa tulbure. Conştient că sunt închideri care se fac tocmai pentru a lăsa loc la noi deschideri, revin cu o tentativă de canonizare a prozei botoşănene, fiindcă dacă poetul mi-ar mai pune aceeaşi întrebare azi, după 16 ani,, răspunsul n-ar mai fi acelaşi.

Dintre cei 6 – 7 prozatori care-şi duc viaţa pe acest meleag, doar trei pot fi nominalizaţi: Dorin Baciu („Concert inaugural”-1972, „Vinderea trupului lui Ion Stigleţ”-1979, „Pământul negru”-1981, „Pasărea pre limba ei”-1986, „Frumosul Paraniv”-1997, „Vine Trenul Principesa”-2003, „Misterele planetei ASA”-2005, „Tatăl nostru de sub pământ”-2009), Gellu Dorian ( „Scriitorul”-1996, „Cartea fabuloasă”-2003, „Sfârşitul sau momente din viaţa unui om falsificat”-2003, „Împotriva noastră” -2005, Insula Matriochka”-2005) şi Lucian Alecsa  „Recurs la joc secund”- 1999, „Judecătorul”-2005, „Nelegiuitul amant”-2008). Proza este o categorie literară care se scrie greu. E şi mai greu când aceasta devine materie primă pentru un roman, care , citând pe Elvira Sorohan, ar trebui să fie : „ 1. largă manifestare a talentului; 2. echilibru între forţa narativă şi tensiunea creatoare; 3. cristalizare a fluidului narativ pe inovaţii de fond; 4. fluid narativ ce montează imaginativ situaţii şi psihologii umane ingenioase, pe cât de ingenioase tot pe atât de posibile”. Or, cei trei au ştiinţa aşteptării (bine reliefată la Gellu Dorian) fiind posedaţi de patima răbdării (dusă la extrem de Dorin Baciu), în comparaţie cu ceilalţi care sunt dominaţi de o „stare de grabă”, neavând timp de conceput schelete şi ţesături cu osaturi pentru viitoare romane.

Mai mult, cei trei, cu un plus major la Dorin Baciu, ne-au adus un tip de roman şi de personaj care răspunde celor două cerinţe ale acestui început de mileniu, propuse de Florin Sicoe: „1. să reflecte o societate burgheză supertehnologizată şi globalizată, asediată pe toate canalele de informaţie; 2. să-şi anexeze iarăşi o formă de mit, adăugând, poate, miturile clasice esenţiale, miturile inventate de civilizaţia acestui mileniu”.

Valorizarea pozitivă a personajului secundar, cu precădere la Lucian Alecsa,este încă un atu al celor trei, şi care vine dintr-o psihologie specifică celor care trăiesc în interval sau la hotarul dintre interiorul şi exteriorul cercului. Prozatorii botoşăneni scot aceste personaje din starea de simple obiecte de decor devenind un liant al acţiunilor, dându-le în „sarcină” fapte mari şi hotărâtoare pentru celelalte personaje.

Apelând din nou la Paul Cornea, în stabilirea canonului prozei botoşănene de azi am folosit şi cei patru factori importanţi propuşi de universitarul bucureştean: 1. critica (sub tripla ei formă: jurnalistică, eseistică şi academică); 2. şcoala; 3. procesul de instituţionalizare a verdictelor; 4. hazardul. Prozatorii evidenţiaţi au o critică bună şi continuă, au trecut „proba timpului”, iar hazardul poate lucra doar în defavoarea lui Dorin Baciu, dacă acesta continuă starea de izolare pe care şi-a autoimpus-o.

O posibilă ordine în proza botoşăneană de azi ar putea fi: 1. Dorin Baciu; 2. Gellu Dorian; 3. Lucian Alecsa; 4. Corneliu Filip; 5. Dumitru Ignat; 6. Dumitru Ivan.