Cântec trist din Teleorman

Motto: E un cântec trist,
Un cânt de altădată,
În care Teleormanul,
E zilnic tras pe roată.

O liniște se lasă de crapă doru-n noi,
Când foșnetul tristeții se-ntoarce-n Teleorman.
Suspină înalt în noapte salcâmii noștri goi,
Precum morocănosul surd bătrân gorgan.

Semințele răsar pe morminte ostenite,
Gândim mereu că-i vis, un fioros blestem de fel.
Se preling sub ceruri păsări rătăcite,
Cu patimă-mpietrită tu-nchină-te la El.

Aș vrea să mă-ntorc copil pierdut să plâng,
Aceeași penitență grea-n Județul Pâinii,
Restanțele rămase sub umărul meu stâng,
Și drumu-adânc săpat în crăpătura mâinii.

10.12.2010

Așa cum îți spuneam

Așa cum îți spuneam s-a adeverit,
Că-n promisiunea mereu televizată,
Cetățeanul nostru e gata convertit,
Și-n sinea lor părinții mor încă o dată.

Porumbul coborând din pătul pe roți,
El pe nimic îl vinde la marii mafioți
Și uită -ca românul- că în plugul lui,
Sunt dureri de spate și-i truda calului.

Bietul om și cal, două lumini rotunde,
În fiecare brazdă pun geamăt și văpăi,
Semn ceresc de trudă în firile lor blânde,
Calde stele-s ochii, ori luceferi moi.

E calul slab, flămând, dar ager în mișcări,
Sânul blândei mame el îl simte-n nări;
Sare apoi din gânduri tot mai ostenite,
Și parcă stropi de cer poartă pe copite.

Îngenunchează calul, cade apoi și el,
Privind cu îndoială brăzdarul de oțel,
Tocit și blestemat a inventa o pâine,
Risipită dar în comisioane mâine.

E veche ignoranța de crapă doru-n noi,
Minciuni televizate primim cotidian,
Și om, și cal, și trudă, toate-s picurate,
În arșiță și-n lacrimi în fiecare an.

Țarina îmbracă o haină de blestem,
Vise ruginite mor în plină vară,
Pomii se făcură stâncă legendară
Și ignoranța-n care ne reconciliem.

Prin rugă la icoane, Domnul îl aude
Și îi usucă câmpul în loc să i-l ude,
Iară conchizând că nu s-a achitat,
Prin trudă, cetățeanul de vechiul său păcat.

Răsplata nu-i a fi, nici setea de lumină,
Doar cântecul din brazdă e legea lui divină.

12 Decembrie 2010