Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Capodopere din carantină, de la Boccacio la Márquez

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr. 6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Capodopere din carantină, de la Boccacio la Márquez

Primit pentru publicare: 8 Iun 2021
Autor: Maria DOBRESCU, jurnalist cultural, membră a UZPR
Publicat: 9 Iun. 2021
© Maria Dobrescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 Timpul ne-a arătat că C19 nu este singurul ucigaş în serie, din istorie. Numeroşi alţi asasini invizibili au traversat lumea, de-a lungul secolelor, secerând milioane de vieţi, schimbând atunci ca şi acum paradigmele fiecărui veac şi percepţiile asupra noastră şi asupra omenirii. Stay at Home! (eng.) / Stai acasă! (rom.) / Stai a casa! (it.) / Qëndro në shtëpi! (alb.) / Dài zài jiālǐ! (chin.) / Restez à la maison! (fr.) / Ostavaysya doma! (rus.) / Meínete sto spíti! (gr.) Bleib zu Hause! (germ.) etc. s-au auzit în primele luni ale anului 2020, pe toate meridianele, în toate limbile pământului ale acestui Turn Babel atacat de un agresor nevăzut.

Situaţia nu este una singulară. Ciume, tifosuri, infecţii, peste, molime, diferite năpaste şi urgii au lovit în câteva rânduri pământul, cu furie, poate pentru a ne avertiza să mai luăm o pauză acum, în frenezia asta tehnologică a inteligenţei artificiale, a copiilor creaţi în eprubete, a dronelor şi navelor spaţiale şi să ne restartăm. Acest virus ucigaş ne-a arătat că suntem, în fapt, în plină epidemie a robotizării sinelui. Nenorocirile care au devastat omenirea şi au lăsat în urmă milioane de morţi au adus şi “beneficii”, producând capodopere în literatura universală, precum Decameronul lui Boccaccio, Jurnal din Anul Ciumei și Pregătiri necesare pentru ciumă atât pentru suflet cât și pentru trup de Daniel Defoe, Logodnicii și Istoria Coloanei Infame de Alessandro Manzoni. Alte “epidemii” alegorice au fost reprezentate de Camus în Ciuma, Caligula și Stare de asediu, Eugen Ionescu în Rinocerii și Jocul de-a măcelul, bineînțeles Saramago cu Eseu despre orbire și Eseu despre luciditate, Thomas Mann cu Muntele vrăjit, sau de unele piese ale lui Shakespeare. Aceste cărţi ilustrează modul cum poate fi întrerupt cursul firesc al vieţii, cum pot fi anulate regulile coabitării de zi cu zi şi cum ne vom poziţiona post festum faţă de noi.

Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă.”

“De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care văzând, nu văd”, scria José Saramago (1922-2010) în romanul său Eseu despre orbire (Premiul Nobel pentru Literatură, 1998), o parabolă a alienării, dezumanizării, a necunoscutului şi fricii. Este o carte ce relatează povestea întregii populaţii a unui oraş ce începe să îşi piardă vederea în mod misterios, cu excepţia soţiei doctorului, un oraş în care oamenii nu au nume, iar pesonajele sunt medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari negri, soţia primului orb, bătrânul cu legătură neagră și băieţelul cu strabism. Această epidemie a orbirii este simbolul, mesajul către umanitate al autorului: “Dacă poţi privi, vezi. Dacă poţi vedea, observă”.

Epidemiile, molimele scot la suprafaţă neputinţe, solidaritate dar şi dictatură, aşa cum întâlnim în proza Firmanul orb a lui Ismail Kadare (n.1936), unde virusul este o superstiţie a deochiului prevestitor de rău ce ar putea afecta supremaţia puterii sultanului. Şi-atunci, toţi oamenii sunt orbiţi violent, în urma unui firman imperial, prin metode de o cruzime de neimaginat: cu un fier cu două ace, prin presarea abdomenului cu o piatră până la ieşirea globilor din orbite, cu soluţie concentrată de piatră acră, prin expunerea îndelungată la lumină sau prin ţinerea în întuneric. Şi asta progresiv, până când acţiunea de orbire se întinde epidemic ca o ciumă, luând dimensiuni apocaliptice. Sunt metafore ale devastării, dictaturii şi dezumanizării ce răzbat în subsidiar din proza lui Ismail Kadare.

„Ospăţ în timp de ciumă”

În secolul al XIX-lea, ciuma bubonică a nimicit un oraş de pe coasta Africii de Nord. Fenomenul i-a inspirat lui Albert Camus (1913-1960) scrierea romanului Ciuma, în care relatează cu multe amănunte tragediile oamenilor din perioada epidemiei. De o actualitate copleşitoare, romanul este o alegorie despre oportunism, nepăsare, alterarea moralităţii, trădare, minciună, răutate, frică, tare scoase la iveală de creşterea contagiunii. Povestea descrisă de Albert Camus conţine câteva elemente biografice, deoarece Oran, oraşul ciumei, oraşul galben, reprezintă locul unde i s-a accentuat tuberculoza, iar lupta cu boala, cu izolarea, îi produce multă suferinţă. Această carte a renăscut miraculos în 2020, în zilele epidemiei cu Covid 19, deoarece italienii au început să citească Ciuma lui Camus într-un număr foarte mare. După accidentul nuclear de la Fukushima din 2011, tirajul volumului a crescut neaşteptat, la fel cum s-a întâmplat şi în New York în urma atentatelor din 11 septembrie 2001. Cititorii se regăsesc în descrierea oraşelor mutilate, dezmembrate de boală, în tragediile, conformismul, temerile trăite de eroii scriitorului francez.

Lucrarea Ospăţ în timp de ciumă a fost scrisă de Alexandr Puşkin (1799-1837), cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii moderne ruse, în toamna anului 1830, după ce o epidemie severă de holeră, la Moscova, l-a determinat să se refugieze departe de oraş, la proprietatea familiei sale. Povestea îl are ca personaj pe aristocratul din Sankt Petersburg, Evgheni Oneghin, care se retrage la ferma unchiului său din afara capitalei.

Ca și Pușkin, Anton Cehov (1860-1904) a fost marcat de frecventele epidemii de holeră din Rusia. Între 1892 și 1899, Cehov a scris câteva dintre cele mai cunoscute povești ale sale, inclusiv Pavilionul nr. 6 și Călugărul negru. Izolat la casa din satul Melikhovo, medicul, prozatorul şi dramaturgul rus a încetat să mai lucreze începând cu 1897, din cauza tuberculozei care l-a doborât în 1904.

Moartea neagră

Epidemia de ciumă din Evul Mediu, începută în 1347 şi încheiată în secolul al XVII-lea, a ucis, se estimează, peste un sfert din populaţia Europei. Scris între 1348 și 1353, Decameronul, cu cele 100 de nuvele ale sale, ilustrează istoria Italiei din secolul al XIV-lea. Printre nuvelele de dragoste, povestite în zece zile de 10 tineri aristocraţi, refugiaţi într-un sat din cauza ciumei care afectase Florenţa, se află şi cele referitoare la Moartea neagră ce se abătuse asupra oraşului şi care umpluse casele și străzile de cadavre și de teroare. Autorul însuşi, Giovanni Boccaccio (1313-1375), a trăit în anii teribili ai ciumei din secolul al XIV-lea, din cauza căreia şi el s-a mutat de la Florenţa la Napoli.

Moartea neagră l-a impresionat şi pe copilul William Shakespeare (1564-1616), unul dintre puţinii tineri din Stratford-upon-Avon, Anglia, care au supravieţuit ciumei din acea perioadă. Unul dintre exegeţii marelui Will, Jonathan Beth, scrie că experienţa epidemiei a influenţat opera dramaturgului, ea apărând în cele mai bune lucrări, chiar şi în Romeo şi Julieta. De asemenea, se crede că Shakespeare a fost foarte prolific în anii 1605-1606, anii ciumei care a lovit Anglia, perioadă în care a scris Regele Lear, Macbeth și Antoniu și Cleopatra.

Romanul Muntele Vrăjit al lui Thoman Mann (1875-1955), considerat una dintre cele mai bune lucrări din literatura germană, apărut în 1924, spune povestea lui Hans Kastorp, personajul principal, care, hotărând să-şi viziteze vărul Joachim aflat într-un sanatoriu pentru tuberculoşi din Alpii elveţieni, se îmbolnăveşte el însuşi de tuberculoză. Thomas Mann știa câteva lucruri despre sanatorii, pentru că soția sa, Katia, suferea de tuberculoză, iar în 1912 a fost internată într-un spital din Davos-Platz, Elveția. Scriitorul a folosit experienţele personale în multe scene din romanul filosofic Muntele Vrăjit.

Sunt mulţi autori care au adoptat în operele lor aceste alegorii ale Morţii negre – ciuma, tifosul, molimele – văzute ca experienţe groaznice şi traume psihologce, transfigurate în parabole ale supravieţuirii, fricii, răului, laşităţii, oportunismului, precum García Márquez cu Dragoste în vreme de holeră, Eugen Ionescu cu Rinocerii, Stephen King cu Apocalipsa ş.a.

„(…) bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și în rufărie, așteaptă cu răbbdare în camere, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și poate să vină o zi când spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită”. (Albert Camus, Ciuma)

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5