Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Caragiale în lumea şcolii

Primit pentru publicare: 27 Sept. 2019
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 28 Aug. 2019
© Mircea Daroși, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

            O conjunctură norocoasă a făcut ca doi titani ai literaturii române, Mihai Eminescu şi I.L. Caragiale să treacă printr-o experienţă deosebită care le va marca viaţa şi opera. Amândoi au fost numiţi revizori şcolari în două judeţe ale Moldovei, pe vremea când la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor se afla omul de litere Titu Maiorescu (1875-1876) şi respectiv, istoricul V.A. Urechia (1881-1883).

           Eminescu a depăşit toate aşteptările celui care i-a încredinţat această misiune, dovedindu-se un om cu o rară conştiinţă profesională, fapt care a stârnit invidia multora. Cât de benefică a fost pentru Eminescu această experienţă o dovedesc numeroasele sale studii şi articole scrise mai târziu în folosul învăţământului, care conţin adevărate idei reformatoare.     Pentru Caragiale, revizoratul a fost cea mai potrivită ocazie de-a veni în contact cu lumea şcolii, cu realităţile din domeniul educativ, despre care va scrie în monumentala sa operă. Cele mai multe inspecţii pe care le-a făcut în şcolile din judeţele Neamţ şi Suceava s-au datorat unor reclamaţii prin care învăţătorii erau acuzaţi de abateri de la datoria morală. De obicei erau anonime, în cuprinsul cărora se simţea invidia şi interesele personale ale reclamanţilor.

            Amintirile sale prezentate în ,,Notiţe critice’’ ne dezvăluie multe aspecte întunecate din viaţa tristă a învăţătorilor de la sate. Sărăcia şi lipsurile de tot felul, bolile şi mizeria erau în general lucrurile pe care le putea întâlni în asemenea şcoli. Nici viaţa lui de revizor nu era mai strălucită. Se deplasa pe jos ori cu căruţa, până în cele mai îndepărtate localităţi pentru a cerceta cazurile ,,înverşunatelor anonime’’. Un prieten apropiat lui îşi aduce aminte că l-a găsit pe revizor întors dintr-o inspecţie ,,zgribulind de frig şi stând pe un pat lângă sobă. Pe drum luase haine de împrumut de la un dascăl din judeţ’’. Într-un raport din 1887 se menţionează faptul că învăţătorii sunt foarte slab plătiţi şi nu şi-au luat salariile de câteva luni.

           Caragiale nu obişnuia să sancţioneze, ci se mulţumea să vadă şi să înregistreze. Când avea timp liber, întocmea rapoarte şi redacta adrese către minister cu aceeaşi migală cu care îşi va scrie operele literare. După numai câteva luni de şedere în Ţara Moldovei, este transferat în aceeaşi calitate, în judeţul Argeş unde va susţine două lecţii model: una de aritmetică şi alta de limba română la care se descurcă foarte bine, deşi nu are această pregătire profesională. Mai târziu va fi numit profesor de istorie la Liceul ,,Sf. Gheorghe’’ din Bucureşti, unde se străduieşte să depăşească pe ceilalţi dascăli, vrea să se facă iubit şi stimat de elevi. Din acest moment îşi dă seama că nu elevul este atât de vinovat că nu ştie

lecţia, ci ,,profesorul care n-a fost în stare să se facă îndeajuns înţeles de elevi’’.

           Temperamentul său expansiv şi spiritul adesea ironic, nu-l va părăsi nici în calitatea lui de revizor şcolar. Experienţa care şi-a câştigat-o în domeniul învăţământului va avea o mare înrâurire asupra operei sale literare. Caragiale se numără printre scriitorii nelipsiţi din manualele noastre şcolare, tocmai pentru că a fost şi este mereu actual. Schiţele sale ,,D-l Goe’’ şi ,,Vizită’’ sunt cunoscute în aceeaşi măsură de către cei care au terminat şcoala acum 50 de ani şi poate mai mult, dar şi de către cei de astăzi.

            Un aspect care l-a deranjat cel mai mult în timpul activităţii sale ca revizor, devenind subiectul schiţei ,,Lanţul slăbiciunilor’’ este acela al nenumăratelor intervenţii şi presiuni ce se făceau asupra profesorilor pentru a trece pe nedrept ,,copiii din familie bună’’. Acolo unde nu aveau sorţi de izbândă rugăciunile, stăruinţele şi umilirile părinţilor, îşi făceau loc intrigile, ameninţările şi denunţările la autorităţile superioare. Să fi scăpat oare noi, de asemenea situaţii? Cu siguranţă că nu. Şi astăzi există acea ,,vânătoare’’ de note, sunt folosite mijloace de promovare a examenelor mai puţin oneste, exact ca şi-n vremea lui Caragiale. În schiţa

,,Bacalaureat’’, exclamaţia finală a cucoanei Caliopi Georgescu este demnă de reţinut:,, Am scăpat! Am scăpat bacalaureatul ăsta!’’

              În peregrinările sale prin lumea şcolii, a întâlnit şi oameni cu multă tragere de inimă, cum este cazul lui Teofănescu, dar nu uită să evoce chipul învăţătorului său B. Dragoşescu în schiţa memorialistică ,,Peste 50 de ani’’. Săgeţile criticii sale sunt îndreptate însă şi împotriva celor puşi să conducă destinele învăţământului. Semnificativ în acest sens este articolul intitulat ,,Şcoala succesului’’. Cei doi ani de revizorat, n-au fost pentru Caragiale ,,ani de căpătuială’’, cum voiau unii să spună, ci o experienţă utilă care l-a apropiat de problemele şcolii şi l-a făcut nemuritor prin operele sale. Ce bine ar fi, dacă ar mai exista și astăzi asemenea oameni !