Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 4 (124), Aprilie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

ÎN NUMELE TIMPURILOR DE LA ,,TIMPUL”
(O MARE PRIETENIE: EMINESCU-BĂDESCU-CARAGIALE)

Primit pentru publicare: 11 Ian. 2010
Autor: Ionel BEJENARU
Publicat: 11 Ian. 2010
Republicat: 19 Apr. 2019
© Ionel Bejenaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

O fericită coincidență i-a adunat, la un moment dat, la ,,Timpul” bucureștean, oficiosul de răsunet al Partidului Conservator, pe Mihai Eminescu, Scipione Bădescu și Ion Luca Caragiale. Fără a forța nota, în ideea unei asociații, erau tustrei aidoma, după locul de baștină, ca-n ,,Miorița” – un moldovean, un ardelean, un muntean. Minți sclipitoare, publiciști care au dat cuvântului o forță de temut, pamfletiști virulenți, Eminescu, Bădescu, Caragiale și-au strâns într-o tripletă de aur legăturile lor de suflet, bazate pe o amiciție de elevație, nicicând trădată, care a depășit, în timp, timpurile de la ,,Timpul”.

Soarta, dar nu numai ea, l-a adus pe Scipione Bădescu la Botoșani. Multe a făcut aici, dar cel mai important lucru rămâne editarea gazetei de mare popularitate ,,Curierul Român”, în anii 1886-1904, adică până la moartea sa. Bădescu avea să fie și directorul acestei publicații, și primul ei redactor, și proprietarul ei. În numărul din 18 februarie 1899 al ,,Curierului Român”, Bădescu avea să semnaleze cititorilor săi ,,o prețioasă” surpriză. Despre ce este vorba? Despre primirea portretului lui I.L.Caragiale, trimis de acesta, ca semn al unei vechi amiciţii. Portretul era însoţit de o frumoasă şi emoţionantă scrisoare. Dar, să reproducem textul lui Scipione Bădescu:

O preţioasă surpriză

Poşta de duminica trecută ne-a adus o surpriză, pe atât de neaşteptată, p’atât de preţioasă: portretul, în mărime de cabinet, al vechiului nostru prieten şi coleg, d. I.L.Caragiale, executat în platinotipie, cu-o adevărată artă.
Şi, pentru ca surpriza să ne fie cu atât mai preţioasă, bunul amic o însoţeşte de-o mică scrisoare, care reflectă atâta spirit şi eleganţă, încât oricât de intimă fie, mi s-ar părea un act de egoism îngust, dac’ am ascunde-o pur şi simplu în sertar, privând pe cititorii culţi de plăcerea unei lecturi pe care numai un giuvaer literar, ieşit ,,din pana celui mai neîntrecut maestru de astăzi al condeiului, poate s-o ofere”.
În credinţa dar, de-a nu comite o indiscreţie nepermisă, iată scrisoarea amicului nostru Caragiale:

Bucureşti, 13/25 februarie 1899

Iubite Bădescule,

Tocmai când, după mature dezbateri în familie, hotărâsem un menu vrednic de-un epicurian inteligent ca tine, vechiul meu dascăl în publicistică, plecaşi, fără să ne luăm rămas bun.
N-ar trebui să te iert că, după mai bine de douăzeci de ani de dragoste nestrămutată, m-ai trădat şi n-ai vrut să luăm, şi de astă dată, cum puseserăm la cale, tradiţionala noastră colaţiune fraternă, la care, pe lângă paharele facultative, aveam şi unul obligatoriu: ,,pentru trăinicia dulcilor noastre amintiri din tinereţe!”.
M-ai făcut, trădătorul, să pierz o seară încântătoare… Atât mai rău pentru mine şi pentru tine! Ne-am fi întinerit unul pe altul cu aproape un sfert de veac, prin reconstituirea acelor scumpe timpuri trecute de la ,,Timpul”, când strălucea pe scara tineretului bucureştean celebrul trio Eminescu-Bădescu-Caragiale, când gândeam, speram şi râdeam, împreună, aşa de mult!…
Cu condiţia ca, la o nouă venire a ta în capitală, să nu mai uiţi obligativitatea colaţiunii fraterne, îţi trimit portretul meu; păstrează-l cu dragostea cu care-l păstrez şi eu pe’al tău.
Al tău vechiu, ca totdeauna,
Caragiale

P.S. Complimente tuturor prietenilor botoşăneni; îndeosebi, bunului mei filosof Gr. Goilav. Îi datorez de mult o îmbrăţişare; spune-i însă că nu pierde aşteptând-o; cu cât mai târziu, cu atât va fi mai caldă.

Te sărut dulce, Caragiale
* * *
Timpul, tot timpul, i-a trecut rând pe rând, în lumea umbrelor. S-a dus Eminescu. S-a dus Bădescu. S-a dus Caragiale. Dar tot timpul i-a aşezat pe veşnicie în cartea de aur a literaturii şi culturii române. Le-am evocat, acum, amiciţia, în numele timpurilor de la ,,Timpul”, aruncând cu o nonşalanţă razele luminii asupra lor, ca un omagiu binevenit şi continuu.