Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Cartea botoșăneană
Dumitru Petraș, Copacul fără umbre, Botoșani: Arena Cărții – 2020

 Primit pentru publicare: 20 Oct. 2020
Autor: Ion ISTRATE
Publicat: 21 Oct. 2020
© Ion Istrate, © Revista Luceafărul

Dumitru Petraș, Copacul fără umbre, Botoșani: Arena Cărții – 2020

O carte apărută la editura Arena Cărții, ediție pregătită de Dorina RODU, director editură. Coperta, Dorina Rodu. Pe versoul paginii de titlu este inserat un text de recunoștință:  Mulțumirile Autorului  îndreptate către:  Elena Petraș, grupului de prieteni din satul Siliștea, Stăuceni, jud. Botoșani și pentru cei care m-au înțeles și m-au sprijinit ca acest volum să vadă lumina tiparului!

Volumul de poezii, Copacul fără umbre semnat de Dumitru Petraș, este o imensă fereastră luminoasă către universul interior al poetului luminii, ascunsă la vedere pentru cei care sunt dornici de a cunoaște frumusețile speranțelor și tristețile purificate și îmbrăcate în lumină și iubire,  mascate în universul interior al poetului. (Dorina Rodu).

Prefața cărții semnată de Dorina RODU

Amprentele lui Dumitru Petraș sub „Copacul fără umbre” – o fereastră luminoasă către universul interior al poetului

În poezia lui Dumitru Petraș tristețile și durerile poetului sunt spălate cu lumină, astfel purificându-le și îmbălsămându-le, oricât de sumbre ar fi, ele capătă o licărire și un luciu senin: „Fântâna plânsă ascunde amprenta durerii / Și soarele se rotește ca o flacără de vânt / Glasul mamei de trei veacuri mă strigă […] / Mama frământă aluat într-un ciob de lună / Și-n loc de apă toarnă ecou de lumină (Plecare lungă). În creația poetică a lui Dumitru Petraș întâlnim în mod repetitiv cuvântul lumină și multe cuvinte-cheie care simbolizează lumina: lună, soare, stea, fulgi, cristal, cer etc., astfel, având în vedere că lumina simbolizează cunoașterea, adevărul, bunătatea, speranța și chiar primordialitatea: „Într-un laborator ceresc, Tatăl pregătește lumină / Lumină cerească amestecată cu mir înflorit / Lumina va coborî pe lemnul crucii odată cu Iisus” – Lumina care va veni; „Mai fă-te, Doamne, că nu-l vezi și lasă-l să scrie / Aruncă-i peste lacrimi lumina timpului zâmbind / Și lasă-l, ca pe un mire, într-un altar de cuvinte să scrie” – Te rog, Doamne; poetul înfrumusețează opera sa prin toate aceste simboluri ale luminii așa cum L. Blaga sporea misterul lumii cu lumina sa („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – / şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna” – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga). În versurile sale, Dumitru Petraș modelează și conturează lumina în multe forme și în expresii diferite, însă nu-i alterează nici măcar o dată puritatea, el putând fi denumit cu ușurință poetului luminii.

În poeziile sale întâlnim și simbolul ferestrei, ea simbolizând în psihologie receptivitatea, deschiderea către lume, interferența dintre exterior și interior, iar în literatura romantică meditația și evadarea: „Mama încă șterge fereastra murdară de infinit / Șterge fereastra cu o bucată de umbră lungă cât un veac” (Fereastra); „Fereastra gândului parcă-i fereastră de ploaie / Și viața din mine plesnește ca niște crengi de copac” (Glasul iubirii).

Privind prin Lupa timpului, poetului i se arată un univers detaliat mult mai plăcut și mai frumos decât realitatea: „Am urmărint atent materia din energie cum se mișcă / Prin umbra clipelor ninse am văzut și o oră înflorind / Am văzut și o oglindă luminoasă din care curgea numai timp”, apoi în finalul poeziei conchide cu dorința sa de a păstra lupa prin care poate vedea mult mai departe decât cu ochiul liber: „Această lupă îmi strălucește în suflet ca o fereastră / Numai ceasul timpului rămâne în mișcare pornit / Să nu-mi luați lupa, prea frumos se vede încă afară.”.

În poezia Rădăcini, poetul își descrie universul său interior conturat de trăirile proprii: „Eu sunt o umbră îmbrăcată în amurg târziu / Viața aleargă prin mine și se zbate mereu grăbită, / Am o viață nebună și tristă, chiar acum când vă scriu”, nevrând a fi singurul spectator la ceea ce se petrece în universul său interior, îi invită și pe ceilalți să privească: „Când timpul vă lasă, veniți și voi să vedeți / Cum pământul se rotește prin trupuri de oase / Și aerul se spală prin glas de miere curgând”.

Luminând și spre finalul volumului, în poezia Altarul nopții din oglindă, titlul fiind în antiteză cu anumite versuri din această poezie, „Atunci parcă înmugurește natura timpului în mine / Și glasul speranței plutește ca o distanță în timp”, poetul aude cum pământul îl strigă, însă pentru el nu este neapărat un final sau un sfârșit tragic, ci din contra, un nou prilej de a continua sau chiar de a începe pe noi căi să lumineze, să spere către noi debuturi sau inițieri proaspete: „Mă strigă pământul aprins, înmugurit în ape // […] / Și altarul nopții se vede în oglindă / Cum nuferii înfloresc în ape mereu curgând, / Hai, femeie, să răsădim rădăcini în lumină // […] / S-aducă nuntașii în carul mare de nuntă, / Dansând în oglinda nopții luminând în noapte.”; iar în strofele poeziei care a dat și titlul acestui volum Copacul fără umbre, umbrele „dispar”, iar copacul rămâne fără umbre și se rotește în perfecțiunea („într-un bulgăre de lumină”, bulgărele este rotund, o sferă, iar după cum bine știm, în literatură, cercul reprezintă perfecțiunea), luminii, așadar aici lumina fiind una fără „imperfecțiuni”, fără cusur, cu toate că acolo unde este lumină este și umbră, însă aici poetul creează în versuri o iluzie perfectă, împădurită de lumină: „Și fără umbre copacul se rotește/ Într-un bulgăre de lumină împădurit”.

Volumul de poezii, Copacul fără umbre semnat de Dumitru Petraș, este o imensă fereastră luminoasă către universul interior al poetului luminii, ascunsă la vedere pentru cei care sunt dornici de a cunoaște frumusețile speranțelor și tristețile purificate și îmbrăcate în lumină și iubire, care sunt mascate în universul interior al poetului.