Romulus Ungureanu,
cu o treaptă mai sus

Nu glumesc!
Romică Ungureanu, pe numele de poet Romulus, în al patrulea volum de poezii, ne dovedește hărnicie. Nu că așa a dobândit deprinderea în familie, la casa părintească, ci pentru că talentul, ca har de la Dumnezeu, nu-l lasă în pace. Dorina Rodu, în prefața cărții de debut ,,Alături de rimă”, Botoșani: Agata – 2019, a remarcat că R. Ungureanu ,,pășește cu dreptul pe importantul piedestal al poeziei botoșănene”, intuind că avem de-a face cu o poezie angajantă social, ,,o atitudine în fața tuturor nedreptăților, din viața zilnică a românului care încearcă mereu să-și contureze o realitate mai blândă, mai justă și mai demnă.”.

Și în această carte, intitulată sugestiv ,,O treaptă mai sus”, Botoșani: Arena cărții – 2020, o clasificare a valorii creației domniei sale, Romulus Ungureanu ,,Cu versuri acide, sau mai puțin acide, nostalgice, profunde, (…) aduce în fața cititorilor o perspectivă proaspătă cu o esență bine închegată în contemporaneitatea literaturii botoșănene, (…), o inițiativă de combatere a injustițiilor care există, în societatea românească.” (Dorina Rodu).

Un poet ,,în uniforma ordinii”, o referință a mea ,,La a doua carte”, Botoșani: Arena Cărții – 2019, constat că, nici în a patra carte, nu-și abandonează implicarea în mediul social: /,,De existența slabă/ A celor dimprejur,/ Părerea mea e oarbă,/ Evaluez cam dur./ (…)/ În pomul remușcării/ Zăresc oglinda mea,/ Din vremea disperării/ A mai rămas ceva. (…). Mereu, autorul este la fel de necăjit, chiar peste măsură, de ceea ce vede în jurul său, ”amărăciuni cu greu de depășit”, dar mai crede și mai speră că vor veni și alte vremuri care să-i aline sufletul, ”Apoi de mă împinge/ Să cad a rostogol,/ Penița va prelinge/ Din sufletul meu gol.” (poezia, Letargie).

Descoperim și ceea ce se numește distanțare socială, un concept discriminatoriu elitisto-fascist ,,Ion ce încă gâfâia,/ Rămase iarăși slugă,/ Și Gheorghe se mândrea/ Că-i șef iar peste slugă./” și de aici, nu departe de ,,cântul de ciocârlii/ care/ își trage sufletul în văzduhul amputatelor câmpii/ și cucul se sfiește/ în crângul defrișat/ a ne da vestea unui timp calmat/. Pandemia este folosită că paravan de a stăpâni gloata, pe cei mulți, de a risipi speranța unei asocieri în lupta pentru dreptate, ”din cuibul cocostârcilor/ tainicii călători/ hapsânii patogeni/ i-au izgonit perechea/ cică e nevoie de distanțarea socială/ o manevră mondială/ un fitil segregaționist/ cocorii nu vor mai fi trei/ când se vor întoarce/ iar șirul lor nu va mai prinde viață/ văzduhul călător va fi întunecat de o sterilă toamnă/ semn al unui germicid cârmuit/ un scont diletant, neo-dictatorial.” (l-am citat pe J.Tristea).

Am zis despre fața tristă a mesajului acestei cărți, dar aceasta nu însemnă că nu întâlnim și versuri sensibile, inspirate de sentimentul de dragoste, pe care poetul îl trăiește, pentru că și el este un ,,omenesc firesc”. Poeziile de dragoste, după cum și celelalte sunt precedate de câte un motto , o reflecție aparținătoare, sieși: În tinerețe nu ai timp pentru ziua de mâine… apoi, la bătrânețe, nu ai timp și pentru ziua de ieri./ Dragostea adevărată nu se trăiește niciodată/ Sentimentele se caută reciproc totdeauna/ Roșeața din obraji e de la febra inimii./ Prin lumina din ochii copiilor, mâine vom străluci.

Una peste alta, e nevoie de a răsfoi cu dorința de lectură această minunată carte, pentru a ne da seama de valoarea creației talentatului scriitoricesc, de-acum al consacratului poet, Romulus Ungureanu, care are în față încă mult timp de a ajunge din urmă pe neuitații artiști literați ai acestor meleaguri moldave.