Cartea de la recipientul de gunoi…O recenzie la volumul „Ce greu a fost în noaptea asta – Viața poetului Traian Dorz între realitate și povești” de Al FlorinȚene
Scopul publicării: diseminarea informațiilor culturale
Needitat
Cartea de la recipientul de gunoi…O recenzie la volumul „Ce greu a fost în noaptea asta – Viața poetului Traian Dorz între realitate și povești” de Al FlorinȚene, 2021…
Cu cartea, ca-n viaţă…Traian Dorz –cu o bibliotecă scrisă de el, insuficient valorficată spiritual…este titlul unui articol scris de mine în aprilie 2019 și publicat în revista Luceafărul, anul XI, nr. 4 (124), Editor Agata, Botoșani, Director Ion Istrati, cu sublinierea: „opinii, recenzii la adresa lui se pot trimite redacțíei, iată rezultatul:
Despre mai tânărul Robert Şerban, timişoreanul, am mai scris, fac acelaşi lucru şi acum, când, în recentul volum, „Tehnici de camuflaj” (Tracus Arte), 2018, propunându-şi să se refere la condiţiile ingrate ale cărţii în lumea actuală, parabola sa, intitulată „Ex librris”, ţinteşte la un adevăr de viaţă care nu trebuie să ne lase indiferenţi, indiferent de vârsta pe care o avem,şi citim:„Tot mai mulți oameni/ își pun cărțile vechi în plase rezistente/ de la Lidl Carrefour Kaufland/ și apoi le așază încet/ lângă tomberoanele de gunoi/, nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu/ dar nici să le mai țină în casă n-au cum/ așa că le pregătesc un fel de culcuș/ cu gândul că dacă au cu adevărat un destin/ se vor descurca ele cumva”.Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/zece-poeme-superbe-din-noua-carte-a-lui-robert-serban/”, dar şi în Ateneu-Bacău, martie 2019, p.4.
Despre un asemenea caz, părăsirea cărţii la containerul de gunoi, mi-a vorbit Corneliu Văleanu, profesor, Iaşi, membru al Cenaclului literar la distanţă, şi l-am rugat ca despre “Cum am cunoscut opera poetului creştin ortodox Traian Dorz” să scrie în antologii, “Istorii, comentarii, miscelanea”, potrivit crezului nostru “Citeşte şi dă mai departe!”
A scris şi i-am pus textul în volumul 6, Editura “Armonii Culturale”,Adjud, 2019, p.234-244, iată:
…În faţa blocului unde locuiesc se află un punct de colectare a gunoiului menajer. Vreo şapte tomberoane. Plecând să fac nişte cumpărături, trec pe trotuarul din faţa acestora, unde, ca la o expoziţie în aer liber, frumos aranjate, de un gunoier, se aflau vreo 40-50 de cărţi. Mă opresc să văd ce cărţi sunt. Gunoierul mi se adresează:
-Dom-şef, sunt de vânzare!Le dau ieftin. De la un leu la trei lei, după grosimea cărţii!
Le privesc şi prin mulţimea de titluri şi autori descopăr şi opere semnate de marii clasici ai literaturii nostre:Vasile Alecsandri, Ion Creangă, I. L. Caragiale, George Căşbuc, Mihail Sadoveanu , Octavian Goga şi alţi autori români, dar şi cărţi semnate de autori străini. Îl întreb cum de a făcut rost de ele şi îmi spune că un locatar a venit cu un sac plin cu cărţi să le arunce în tomberon. I-am spus să-mi dea mie sacul cu cărţi. Eu am golit sacul pe trotuar şi, după cum vedeţi, le-am aranjat frumos. Citind titlurile şi autorii mai multor cărţi, una mi-a atras în mod deosebit atenţia. O carte cu coperţi albastre şi destul de groasă. O iau de jos de pe trotuar şi citesc: „Cântări nemuritoare” şi un subtitlu: „Culegere de poezii creştine” şi în partea de jos autorul- TRAIAN DORZ. Încep să o răsfoiesc şi citesc pe loc câteva poezii.
Mi-am dat seama că este o carte valoroasă şi am cumpărat-o cu 3 lei. Cum în biblioteca personală de acasă am pe marii clasici ai literaturii noastre cele de pe trotuar nu mai m-au interesat. La plecare îl întreb pe gunoier:
-Crezi că le vei vinde pe toate? . . .
-Dom-şef, dacă până diseară nu le vând, le arunc în tomberon, că doar nu m-a costat nimic.
Răspuns sec!
Întorcându-mă acasă, răsfoiesc istoriile literaturii române pe care le posed şi nu găsesc numele acestui autor. Volumul de poezii are 944 de pagini şi nu se deschide cu o prezentare a vreunui critic literar sau cu o apreciere din partea celui care a editat cartea sau editura şi anul apariţiei. Un adevărat mister. Deschid calculatorul şi găsesc şi ce-mi trebuia. Date despre autor şi opera acestuia şi mi-am pus următoarea întrebare:
De ce cărţile creatorilor, scriitorii au un asemenea destin? Şi în minte îmi vine o poezie a publicistului şi scriitorului ieşean ION. N. Oprea din volumul „CUVINTE” publicat în anul 2018 şi pe care subsemnatul l-a primit cu autograf. Una din poeziile sale poartă titlul „FLORI”, p.101, şi pe care îmi permit să o reproduc în paginile de faţă.
Flori de iubire sunt cărţile noastre
flori perene sunt dragostea
iertarea,
speranţa,
răbdarea,
aprecierea şi bunătatea voastră
a creatorilor
împletită în armonie cu a cititorilor
tineri sau vârstnici.
Le creăm şi oferim zilnic,
mereu,
Chezăşie a îmbogăţirii continue a celor apropiaţi
vouă,
că iubirea dintre ele prieteni
este reală,
liberă,
niciodată un chin.
Înainte de a afla cine a fost poetul Traian Dorz, m-am întors la trotuarul plin cu cărţile înşirate şi mi-am pus întrebarea: De ce proprietarul a vrut să le arunce la gunoi? Mi-am răspuns că poate cel care le-a avut în biblioteca sa a murit şi urmaşul sau urmaşii au hotărât să vândă apartamentul cu tot ce avea în el, iar noul propietar dorind să-şi aranjeze apartamentul după gustul său, a scos şi a aruncat la gunoi tot ce a găsit, inclusiv cărţile, cum nu-s puţine cazurile şi la Iaşi. Numai aşa îmi explic de ce a scos cărţile şi să le arunce la gunoi. Cum nu am găsit în carte nici un fel de date despre autor, la sfârşitul volumului găsesc următoarele rânduri. „Dragi prieteni români!”, semnate de Brian G. Morgan, pastor la Biserica „Peninsula Bible”Cupertino, California, SUA, iulie 1991, conţinând cinci poeme cu titlul „O mică Românie” ca semn de recunoştinţă Domnului pentru viaţa şi suferinţele prin care au trecut oamenii din România”, plecând de la suferinţele îndurate de poetul Traian Dorz în timpul regimului comunist.
Dar cine a fost acest mare poet creştin-ortodox?
Iată ce am găsit pe internet. S-a născut la data de 25 decembrie 1914 în satul Livada Beiuşului, comuna Mezieş, judeţul Bihor, ca singurul copil al soţilor Constantin şi Maria, creştini ortodocşi şi buni gospodari în satul lor. A urmat cele şapte clase în satul natal, avându-l ca învăţător pe Sorin Holban, cel care i-a insuflat în viaţa copilului dragostea şi credinţa în Dumnezeu. Examenul de absolvire l-a dat la Beiuş în anul 1930, primind ca premiu „Cartea lui Noe”scrisă de preotul Iosif Trifa din Sibiu întemeitorul şi conducătorul organizaţiei „OASTEA DOMNULUI”, organizaţie pentru susţinerea Bisericii Ortodoxe. Cartea l-a impresionat pe adolescentul şi viitorul poet care va fi numit „Privighetoarea poeziei creştine româneşti”. La vârsta de 15 ani începe să scrie poezii creştine şi povestiri religioase care i se publică în reviste religioase editate de Mitropolia Ortodoxă din Sibiu conduse de preotul Iosif Trifa, anume „Lumea satelor” şi „Oastea Domnului”. Părinţii nu vor să-l dea la studii mai departe, ci îl ţin acasă cu scopul de a le fi ajutor la bătrâneţe. Deşi se ocupă cu munca în gospodăria părinţilor, citeşte mult, îmbogăţindu-şi orizontul cultural. La vârsta de 18 ani părinţii îl obligă să se căsătorească, crezând că în felul acesta îl vor lega şi mai mult de sat şi de gospodăria lor.
La vârsta de 20 de ani este chemat de preotul Iosif Trifa la Sibiu pentru a-l sprijini şi a-l ajuta în munca de redactare a publicaţiilor de la Centrul „Oastei Domnului”. Este autodidact. Citeşte mult pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi scrie intens. Îi apar volume de poezii creştine care se succed unele după altele. Între anii 1935-1947 publică 42 de volume de poezii. Creaţiile sale îi apar în numeroase reviste cum ar fi: Revista funcţionarilor publici, Revista Satul, Revista penitenciarelor, Vestitorul Evangheliei, Ostaşul Domnului, toate din Bucureşti, Prietenul copiilor din Iaşi, Farul creştin din Arad, Beiuşul, Glasul Bihorului din Beiuş, Noua gazetă de vest din Oradea şi altele.
Primeşte numeroase premii pentru multe din cărţile sale. După 1945, când regimul politic din România se schimbă, împărtăşeşte acelaşi destin ca alţi sciitori creştini din perioada interbelică precum:Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Vasile Militaru şi alţii. I se interzice să mai publice, fiind socotit „un mistic retrograd”. În anul 1948, Mişcarea creştin ortodoxă „Oastea Domnului”este scoasă în afara legii ca fiind o sectă periculoasă pentru noul regim instalat de comunişti. În anul 1959 este condamnat politic la 17 ani de închisoare, la muncă silnică pentru credinţa pe care în opera sa a preamărit-o. Este eliberat în anul 1964 şi i se stabileşte domiciliul forţat în satul natal şi obligat să muncească la CAP, făcându-i-se mereu pecheziţii şi ţinut sub stricta supraveghere a securităţii. Scrie mai mult noaptea la lumina lanternei ascuns sub plapumă spre a nu fi văzut de cei care îl supravegheau, securitaea. În anul 1970, încerarcă să tipărească unele din cărţile sale la revistele:Albina din Bucureşti, Familia şi Crişana din Oradea, la editurile Albatros şi Litera din Bucureşti, dar fără rezultat, fiind refuzat. În anul 1977, trimite 10 volume din creaţia sa la cele mai importante foruri de cultură ale ţării:Uniunea scriitorilor, Academia Română, Departamentul cultelor, Institutul Biblic şi de misiune a Bisericii Ortodoxe Române, fără să primească vreun răspuns. În anul 1982, deşi bătrân, analogie cu poetul Vasile Militaru, este din nou arestat pe motivul că deţine materiale religioase neautorizate, fiind condamnat la 2 ani de închisoare pentru faptul că şi-a dat acordul ca unele din cărţile sale să fie publicate în străinătate, fiind inchis la închisoarea de drept comun din Satul Mare. Execută doar 5 luni, după care este eliberat. Se stinge din viaţă la data de 29 iunie 1989, la vârsta de 75 de ani.
Opera sa depăşeşte peste 100 de volume. A scris 4000 de poezii grupate în 29 de volume, 7000 de proverbe versificate şi comentate în 7 volume, a versificat cei 150 de Psalmi Biblici şi poemele regelui Solomon. În proză a scris 4 volume autobiografice, 4 volume dedicate Mişcării „Oastei Domnului”, 4 volume în seria Povestiri nemuritoare, 7 volume de la Evanghelia Sfântului Ion, 28 de volume în seria Cugetări nemuritoare şi altele. Cartea, opera, care a fost salvată de la gunoi „Cântări nemuritoare”cu subtitlul „Culegere de poezii creştine”are coperţile din carton albastru, ultima cu o fotografie a autorului făcută în anul 1988, la mormântul preotului şi îndrumătorului său Iosif Trifa, sprijinit într-o cârjă, alături de alţi credincioşi veniţi să aprindă o lumânare.
Volumul conţine 1016 de poezii de inspiraţie biblic-creştină, având următoarea distirbuţie:Cântarea dintâi, Cântări îndepărtate, Cântarea cântărilor mele, Cântări nemuritoare, Cântarea anilor, Cântări de drum, Cântări de sus, Cântarea roadelor şi Cântările din urmă.
Cel sau cei care s-au ocupat de publicarea acestei cărţi, o parte din imensa creaţie a poetului Traian Dorz, nu şi-au trecut numele, nici editura sau anul. Oare de ce? De teama foştilor securişti sau ai noilor „securişti”? Neavând datele de referinţă, anul şi editura, , o spun încă odată, s-au temut de cineva ?
M-am dus la Biblioteca „Gheorghe Asachi” să văd dacă găsesc cartea. Căutând în fişierul acestui for de cultură, cartea nu a fost găsită. Oare de ce cartea nu a fost scoasă la lumină pentru a fi cunoscută de câţi mai mulţi iubitori de creaţii creştine ? Poate va urma o altă ediţie care să cuprindă date despre autor şi păreri ale celor care se ocupă de critica şi istoria literaturii. În schimb, am găsit pe internet aprecieri despre Traian Dorz, supranumit şi „Psalmistul Golgotei” făcute de înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române pe care le redau.
Preasfinţitul Părinte Patriarh Daniel spune: „Cântările şi poeziile fratelui Traian Dorz sunt inspirate din Sfânta Evanghelie cu un conţinut spiritual şi moral al credincioşilor de toate vârstele, ele cultivă iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni sub forma unei sensibilizări poetico-populare, asemenea colindelor şi cântărilor de pelerinaj”. I. P. S. Andrei Andreicuţ, mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului spune: „Poetul Traian Dorz a fost un poet ortodox, a fost un poet duhovnicesc mare, a fost un poet mare, un om dăruit lui Dumnezeu cu harul poeziei şi moştenirea poetică pe care ne-a lăsat-o, e vrednică de admiraţia noastră. Iar I. P. S. Nicolae Corneanu mitropiltul Banatului spune:”M-a impresionat extrem de mult personalitatea acestui mare om. Pentru mine a fost o mare favoare, aş putea spune şi m-a bucurat foarte mult dorinţa lui Traian Dorz de a mă vizita. ”.
Din volumul „Cântări nemuritoare” cu subtitlul „Culegere de poezii creştine, din cele 1016 poezii am luat în mod aleatoriu două poezii pe care le prezint în continuare.
Când DUMNEZEU
Când DUMNEZEU cumplit lucrează
Nu-i nimeni a se-mpotrivi,
Când FAŢA LUI insuflă groază
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Când DUMNEZEU măreţ lucrează
Şi toată mintea va uimi,
Cum nimiceşte sau crează
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Când DUMNEZEU milos lucrează
Şi mult prea bun îl vei găsi,
Că rabdă, iartă şi veghează
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Că-n tot ce DUMNEZEU lucrează
Puternic drept şi bun va fi,
Prin toate voia LUI lucrează
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Cu ce gând caţi
Cu ce gând caţi,
Spre ce ţinteşti,
Spre ce te-abaţi
Acela eşti.
Cu ce gând cânţi
Spre slava cui?
Ce dor frămânţi-
E sfânt sau nu-i?
Cu ce gând vii
Spre cei curaţi,
Cu ce gând scrii,
Ce slavă caţi?
Cu ce gând taci,
Ce nu răspunzi,
Cu ce gând faci,
Ce vrei s-ascunzi?
Cu ce gând spui
Cuvântul SFÂNT,
Folosul cui
Cauţi pe pământ?
Ce gând, ce gând
În tine ai
Ce cauţi şi când
Te duci ori stai?
Căci gândul tău
E viaţa ta,
E bun sau rău
Eşti tu aşa.
Încheiind spusele poetului, ajunse la mine prin alt poet, Corneliu Văleanu, pun întrebarea nu numai cenacliştilor noştri, vă place cartea recuperată de la gunoi?
La articolul în cauză pentru aprofundare adaug, precum redacția, alte piese asemănătoare – Traian Dorz, poetul ,,Cântărilor nemuritoare’’, articol scris de Mircea Daroși la 27 februarie 2018.
Prin patosul ideilor și calitatea expresiei poetice cu un profund mesaj religios, opera lui Traian Dorz poate fi asemănată cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, trecuți și ei prin exercițiul suferinței din închisorile comuniste. Pornirile sale poetice își au rădăcinile încă din anii adolescenței, când se afla sub influența lecturilor din marii clasici români, dar mai ales a cărților religioase, care i-au trezit dorința de a scrie el însuși versuri spre slava lui Dumnezeu. Formația sa intelectuală se datorează unei bogate activități de autodidact, iar talentul poetic l-a propulsat în lumea literaturii. Amprenta cea mai puternică a formării sale îi aparține preotului Iosif Trifa, atât ca model literar, cât și spiritual. În calitatea sa de jurnalist și redactor la diferite periodice ale cultului religios pe care l-a îmbrățișat (Oastea Domnului ), devine unul dintre cei mai buni misionari ai acestuia. Pentru că n-a vrut să renunțe la scrierile și convingerile sale religioase, Traian Dorz a fost condamnat în 1948 de către regimul comunist, la 17 ani închisoare. Opera sa poetică realizată până în anul 1947 a fost adunată în volumul ,,Spre Țara dragostei’’. În timpul detenției a creat peste 200 de poezii, pe care le-a memorat și apoi, după eliberare(1964 ) le-a scris pe hârtie. Dar prigoana împotriva lui a continuat să existe până la sfârșitul vieții (1989 ), iar opera sa n-a fost tipărită decât în străinătate, stârnind mânia autorităților comuniste. După 1989, poeziile lui Traian Dorz au luat drumul către cititori în foarte multe volume. Dintre numeroasele titluri apărute în perioada postdecembristă , amintesc doar câteva: La Golgota, Locurile noastre sfinte, Minune și Taină, Hristos , Mărturia mea, Pe genunchii lui Iisus, Cântările bibliei, Eterna iubire, etc. Poezia lui Traian Dorz este plină de sensibilitate, iar arta sa este rezultatul acestor trăiri. Opera religioasă a lui Traian nu se manifestă în mod izolat ori sectar, discriminatoriu sau dintr-o viziune îngustă, ci dimpotrivă, este acceptată și gustată de orice creștin. Această recunoaștere vine din partea unor mari personalități și, în primul rând, din partea Bisericii Ortodoxe Române :
,,Cântările și poeziile fratelui Traian Dorz sunt inspirate din Sfânta Evanghelie, au un conținut spiritual și moral accesibil credincioșilor de toate vârstele ; ele cultivă iubirea față de Hristos și față de semeni sub forma unei sensibilizări poetico-populare, asemenea colindelor și cântărilor de pelerinaj’’(Preafericitul Daniel, Patriarhul României). Cuvinte de aleasă apreciere are și Î.P.S. Andrei Andreicuț, care spune că, ,,Traian Dorz a fost un mare om duhovnicesc…a fost un om dăruit de Dumnezeu cu harul poeziei și moștenirea poetică pe care ne-a lăsat-o e vrednică de prețuirea și admirația noastră’’.
Tematica poeziei lui Traian Dorz este vastă și cuprinde rugăciuni de iertare, mulțumire și laudă adresate lui Dumnezeu, Fecioarei Maria și Sfinților.Cunoscând suferința în toate formele ei de manifestare, el rămâne poetul luminii, al iubirii și smereniei.Versurile sale sunt niște ,,cântări luptătoare’’, îmbrăcate în expresia imnului sau a odei, așa cum se întâmplă în creațiile altor reprezentanți ai literaturii religioase. Multe poezii au fost asociate cu melodii adecvate și sunt cântate în biserici, mănăstiri și în alte medii religioase. Foarte mulți creștini se emoționează la auzul cântecului ,,Blândul păstor, blândul păstor’’, dar nu toți știm că versurile aparțin lui Traian Dorz :,,Odată L-am văzut trecând/Cu turma pe păstorul blând,/Mergea cu turma la izvor,/Blândul păstor, blândul păstor’’. Poezia a intrat și în manualele de religie și este cunoscută ca una dintre cele mai frumoase pricesne. Pe același ton al sensibilității se află și poezia ,,Vei veni Iisuse’’ pe care o amintește adesea IPS Andrei în predicile sale : ,,Vei veni Iisuse, știm că vei veni/ că pe nori cu slavă, Tu vei răsări/ mare va fi ziua când ai să cobori/ Sărbătoarea celor fără sărbători’’.
Între motivele poetice întâlnite în poezia dorziană, motivul dorului și al iubirii sunt predominante. Dorul este condiția înaintării veșnice a omului către Dumnezeu. Împlinirea unui ideal dă naștere la altul, iar cel care întreține această înaintare este dorul de Dumnezeu, așa cum spune poetul în versurile sale : ,,Țara Primăverii/ce ne-aștepți în tine,/Dorul revederii/ arde pară-n mine/Pașii mi-i așteaptă zări nestrăbătute/Treaptă după treaptă/ să le sui mai iute’’( Țara Primăverii). Acad. Dumitru Stăniloaie spune că dorul este un sentiment greu de definit…în dor e prezentă într-un fel propriu și în grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite’’. Sunt emoționante în acest sens versurile lui Traian Dorz : ,,Ce haruri mi-ai turnat în suflet/ de nu-mi mai aflu-n lume loc,/ de arde-n dorurile mele/ atâta dragoste și foc (Dorita Patria iubirii ) sau : ,,Dor al dorurilor mele/ strălucit și sfânt și-nalt,/Toată dragostea mea suie/ către țărmul celălalt…/ care-i valul ce m-ar duce/ până dincolo de salt/ dor al dorurilor mele/de pe țărmul celălalt’’(Dor al dorurilor mele ). Traian Dorz este un poet ,,bolnav de iubire’’, așa cum singur mărturisește : ,,Bolnav de iubire și zdrobit de jale/ Am pornit pe drumuri lungi a Te găsi/Să-ți sărut cu lacrimi urma urmei tale/Și măcar o dată Fața a-ți privi’’. Acest sentiment străbate întreaga sa operă și constituie,, izvorul nețărmuritei și veșnicei iubiri’’ : ,,Se duc pe rând, Iisuse, acei ce Te-au iubit,/dar veșnic fericită iubirea Ta rămâne,/se duc cei sfinți, dar harul rămâne strălucit/ din ieri în azi, același, apoi din azi, în Mâine !’’ O atenție specială beneficiază și versificările psalmilor. Este psalmistul umil, purtător de har și talent, de o naturalețe surprinzătoare și convingătoare. El se află în căutarea sensului existențial. Poezia ,,O, om!’’, scrisă în stil coșbucian, exprimă un asemenea mesaj :,, O, om !…ce mari răspunderi ai/de tot ce faci pe lume! /de tot ce spui în scris sau grai/ de pilda ce la alții-o dai,/căci ea mereu spre iad sau rai/ pe mulți o să-i îndrume !’’ Ioan Alexandru spunea la un moment dat despre Traian Dorz : ,,Niciunul dintre poeții contemporani n-a pătruns atât de adânc în inima credincioșilor, precum poetul transilvan’’. Dacă multă vreme Traian Dorz a fost un poet necunoscut, astăzi, descoperit și redescoperit, poate fi așezat cu cinste în galeria marilor creatori de poezie religioasă.
Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!, așa se numește articolul scris de Ionuț Țene la 16 august 2020:
Ionuţ ŢENE
La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei.
Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.
Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii. Într-o cunoscută poezie transcrisă în memorie pe sunetul cătuşelor, Traian Dorz îşi face autobiografia lirică:
S-a-ntipărit durerea pe chipul meu aşa
Că orice trăsătură mi-o strigă de departe…
Atît de-ndelungată, de cruntă-a fost şi grea
Că nu-i mai piere urma lăsată, pîn-la moarte.
Dar urma cea lăsată pe suflet mai amar
Îmi va zdrobi-amintirea, milenii parcă încă,
Cît de cumplit e răul, – căci urma lui de jar
Pe faţă şi pe suflet rămîne-aşa de-adîncă!
Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,
Ştergînd amara urmă a feţei şi-amintirii,
Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am
Decît întipărirea iertării şi-a iubirii!
Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.
La fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, –
Cînd vom ieşi de-aicea, ah, cine ştie oare
Ce vom mai fi din gîndul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noştri n-au avut ca alţi copii copilărie…
Şi fără vreme ne-au trecut
Cei dragi, zdrobiţi, în veşnicie!
… Sus credinţa însă, fraţii mei de pîine!
Pieptul încă-i tînăr chiar dacă-i slăbit,a fost şi mai rău ieri,
mai bine-o fi mîine,
Nu-i nimic pe lume fără de sfîrşit.
Mai vine-o zi cînd orice greu
Şi orice lacrimi vor fi-uitate,
Minunile lui Dumnezeu vin însă-atît de neaşteptate.
Lecţia lui Traian Dorz este să nu deznădăjduim, chiar dacă „Un lung tren ne pare viaţa”. Recuperarea memoriei şi, mai ales, recâştigarea liricii lui Traian Dorz este un comandament de critică literară, care răstoarnă valorile şi ierarhiile literare impuse de regimul comunist şi de inerţia post-decembristă. Modestia sa testamentară lirică, născută din Biserica luptătoare de pe „Corabia lui Noe”, lăsată viitorului de
Iosif Trifa, nu trebuie să ne înşele ochiul vigilent şi critic. Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului.
Şi n-am fost floare răsărind din gras pămînt de seră,
Ci-odraslă din pămînt uscat, trudită şi stingheră,
de-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune
Şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.
„Hristos, mărturia mea” a fost zbaterea poetului Traian Dorz spre a împărtăşi lirica autentică, cu care să ne cuminecăm toţi cei îndrăgostiţi de metaforele poeziei noastre cea de toate zilele. Să ne bucurăm de poeziile sale şi să citim şi la alţii. Train Dorz a înţeles că poezia este trăirea dusă până la capăt a simţirii frumoase întru adevăr.
Nici nu-mi scrieți pe-a mea cruce data morții-ntunecată;
Eu am fost născut din ceruri ca să nu mor niciodată.
Nici să nu-mi spuneți adio, ci-mi spuneți la revedere;
Mâine vom cânta-mpreună la Întâia Înviere!
Veşnicia poeziei s-a născut din cerurile curăţiei pentru a nu se asfinţi niciodată versul ce-L caută pe Dumnezeu prin numele poetului ce ne aşteaptă tot mai viu în pragul casei metaforei din Livada Beiuşului.
Omul talentat sfințește nu numai locul dar și cuvântul scris se intitulează lucrarea semnată de Al. Florin Țene, 14 iunie 2020, publicată în Luceafărul nr. 6 (138):
Am primit zilele trecute, prin feciorul meu dr.Ionuț Țene, de la preotul Radu Botiș, scriitor cu harul dat de Dumnezeu, să meșteșugeze CUVÂNTUL revista MĂRTURII MARAMUREȘENE, anul II, nr.2, martie 2020, pe care o editează, broșura “Viața vie a unui mănunchi de creștini români “ la care, lângă cupa cuvântului umplută cu harul sufletului, a surprins memoria clipei, pentru eternitate, imagini ale Bisericii de lemn monument istoric cu Hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril “ din satul Arduzei din comuna Ulmeni, și sidiul cu poezii și gânduri creștine recitate de Radu Botiș, sub genericul “Stropi de Rouă Divină “.
Revista “Mărturii maramureșene “(ce apare sub egida UZPR și a Asociației Cultural Creștine Umanitare ARS VIVAT), având fondatori pe Andreia (Chib) Botiș și Radu Botiș, editată sub formă de carte, având 262 de pagini, cuprinde creații literare ale autorilor din toată țara, fiind un adevărat barometru care a înregistrat starea culturii a ultimei perioade.Printre cei care semnează în această revistă descoperim nume cunoscute din cultura națională, precum:Constanța Abălașa Donosa, Constantin Dobrescu, Gelu Dragoș, Aurel Chilezan, Marius (Maxim ) Moraru, Ana Cristina Popescu, Walter Ubelhart, (aceștia făcând parte din Comitetul redacțional),Radu Botiș, prof.Viorel I. pop, Ionuț Țene, Adrian Botez, Carmen Băițan, Ligya Diaconescu, Al.Florin Țene, Valer Popean, Ionuț Țene, Mariana Popa, Traian Vasilcău, Nicolae Goja, Vasile Bele, Gelu Dragoș, Voichița Tulcan Macovei Raul Alexandru Mitruți etc.
Cea de a doua carte “Biserica de lemn monument istoric din satul Arduzel, comuna Ulmeni “ semnată de preotul Radu Botiș, cu binecuvântarea P.S.Arhiereu-Vicar Iustin Sigheteanu al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, cuprinde date și întâmplări de seamă despre satul Arduzel, atestat documentar din anul 1405, ce a aparținut de județul Solnocul de Mijloc.Cartea are reproduceri după documente originale despre această biserică, imagini ale bisericii, inclusive a icoanelor din interior și o corespondență cu Președenția României.Practic cartea se constituie într-o monografie, bine documentată, despre un monument istoric, înscriindu-se pagină într-o istorie locală, făcând parte, neîndoit, din marea Istorie a neamului românesc.
Spuneam la început că am mai primit și un sidiu cu poezii și și gânduri creștine de Radu Botiș,recitate de Radu Botiș, despre care Irineu Pop Bistrițeanu episcop vicar al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului scrie: “Poeme de adâncă sensibilitate și spiritualitate etnică în care vibrează marile și sfintele înățături ale Bicericii noastre apostolice scântei din inimă“ “ și îndemn pentru mulți poeți de a se întoarce la matca dătătoare de viață a poeziei sănătoase românești, cu ritm și rimă“, așa cum au scris poeții creștini Radu Gyr și Traian Dorz, adaug eu.
Cele trei lucrări primite de la preotul Radu Botiș le consider trei trepte pe scara sfințirii cuvântului românesc.
Despre poetul Traian Dorz, închis 18 ani pentru credinţă: „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“, am citit următoarele scrise de Alexandru Șerban la 19 aprilie 2020:
Traian Dorz a fost arestat ultima oară în 1982. A murit în 1989, în satul Livada Beiuşului. În toată perioada comunistă, poetul Traian Dorz a petrecut 18 ani prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.
Erau o familie ca oricare alta. Locuiau în Livada Beiuşului, un cătun de pe meleagurile bihorene, şi se preocupau mai mult cu muncile câmpului şi creşterea animalelor din ogradă. De mare ajutor erau şi bătrânii, Constantin şi Măriuţa, cu care trăiau sub acelaşi acoperiş. Pentru cei trei copii – Florica, Viorel şi Nina –, viaţa se scurgea lin, fără prea multe griji. Uneori, ajutau la treburile gospodăreşti, alteori se jucau în voie. Adesea, tatăl îi lua în grădină, îi ţinea pe genunchi şi le spunea poveşti sau le scria poezii. Îi iubea şi ei ştiau asta. Trăiau fericiţi şi era de ajuns.
Poetul Traian Dorz a lucrat o bună vreme pentru notarul Bologa, din Mizieş, comuna de care aparţineau. Asta îi lăsa timp suficient pentru familie, pentru gospodărie şi pentru poeziile lui. Dar istoria aceasta dulce, netulburată de nimic, a fost curmată brusc. Într-o zi de iarnă, în curtea casei şi-a făcut apariţia şeful de post de la Drăgăneşti, un om zvelt, călare pe un cal negru.
„În acea zi, l-a arestat pe tătuţa, iar noi am rămas plângând toţi. Mama încerca să ne liniştească, dar n-a putut, pentru că plângea şi ea, împreună cu bunicii noştri“, scria fiica cea mare a lui Traian Dorz, Florica, în volumul „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Prima arestare a lui Traian Dorz a avut loc în decembrie 1947, chiar înainte de abdicarea forţată a regelui Mihai. În acea zi friguroasă, curtea casei a rămas răvăşită de copitele unui cal scăpat din frâu. Era clar: în ochii noului regim comunist, Traian Dorz era un duşman al poporului care trebuia eliminat. De atunci înainte, arestările şi percheziţiile au devenit rutină. Cam o dată la trei zile, toată gospodăria familiei era întoarsă cu susul în jos de jandarmi sau miliţieni. Motivul? Traian Dorz era liderul unei mişcări religioase militante, Oastea Domnului, pe care comuniştii au asociat-o unei „secte“, deşi era sub egida BOR, şi au scos-o în afara legii în 1948.
Foto: S-a înscris în Oastea Domnului în 1930 şi tot atunci a început să scrie şi poezii; Sursa: Revista22
În grădina Securităţii
„«Fă-ţi testamentul, banditule! Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!» Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă“, descria Traian Dorz momentul în care el, alături de mai mulţi deţinuţi, a fost pus cu faţa la zid şi cu pistolul la tâmplă. N-au fost executaţi, a fost doar o manevră de intimidare. Se întâmpla în 1948, când a fost închis la Oradea şi la Gherla, până în primăvară. Aşa i s-au deschis porţile universului concentraţionar comunist. Dar în cei 18 ani de detenţie, pe care i-a cumulat până la sfârşitul vieţii, avea să cunoască şi greutăţile coloniilor de muncă de la Ghencea şi Periprava-Grind, şi domiciliul forţat din Bărăgan, şi alte închisori, ca Oradea, Deva şi Caransebeş.
Securiştii lucrau metodic, fără să se împiedice de realitate. Pentru că era liderul unei organizaţii religioase militante, a fost uşor să i se aducă acuzaţia de propagandă legionară – chiar dacă n-au fost niciodată depuse la dosar mărturii care să-i probeze legăturile cu Mişcarea lui Zelea Codreanu. Apoi, în completarea acuzaţiilor de fascism a venit cea de apartenenţă la o sectă ilegală, deşi Oastea Domnului se constituise ca o organizaţie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Cu acest dosar a fost arestat din nou şi închis la Beiuş şi la Oradea, în perioada februarie-noiembrie 1950.
„În anul 1950, înainte de Paşti, în Vinerea Mare, am fost toţi trei (n.r. – copiii) împreună cu Maica să-i ducem ceva de mâncare, căci se afla arestat la securitatea din Beiuş. Un vecin ne anunţase că în acea zi îl văzuse când era dus de un securist la el acasă şi pus să taie lemne. Pe urmă, în ziua de Paşti, ne-am dus la el toţi trei împreună cu Mama. În acele momente ne tot minunam de ce este aşa de slab, din moment ce noi îi duceam mâncare mereu“, îşi amintea fiica sa Florica. Ea a dezlegat acest mister: tot trecând pe lângă gardul Securităţii când tatăl ei era pus să sape în grădină, a aflat că de fiecare dată securiştii aveau grijă ca pachetul cu mâncare să fie aruncat la câini. Aşa că, după o vreme, a reuşit să-i lase puţină mâncare într-un intrând din gard, de care numai ei doi ştiau.
Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid, spune Florica, fiica lui, „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“
Traiul în Bărăgan, pe coceni şi stuf.
După o scurtă perioadă de libertate, în 1952, Traian Dorz a fost arestat de Securitatea din Deva. Asta a declanşat un periplu de detenţie de doi ani: în martie 1953, a fost încadrat în colonia de muncă Ghencea, de unde a fost mutat, în iunie, la colonia de muncă Popeşti-Leordeni. În noiembrie, a ajuns la Penitenciarul din Caransebeş. De aici a ieşit în iulie 1954, după ce a primit doi ani de domiciliu obligatoriu în comuna Dropia, din judeţul Constanţa.
„Atunci când tătuţa era cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, am fost o dată să-l văd. El şi bădiţa Dani locuiau într-o colibă săpată în pământ şi acoperită cu tulei şi cu stuf, iar uşa era făcută din coceni legaţi. Cât am stat aici, două zile, am dormit pe un pat făcut din tulei, coceni de porumb şi stuf, aşa cum dormeau şi ei“, scria Florica în „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Îşi amintea că tatăl ei lucra atunci la o fermă, aşa încât a avut câţiva bani strânşi, pe care i-a dat pentru tratamentul bunicului aflat în spital, grav bolnav.
O sentinţă grea
În 1958, Securitatea i-a deschis un nou dosar de urmărire penală – în total au fost nouă dosare, în care a avut diverse nume de cod: „Grădinarul“, „Sfântul“, „Alecu“ şi „Canal 82“. Scopul dosarului din ʼ58 era să determine „activitatea sa duşmănoasă pe care o desfăşoară în prezent“, după cum reiese din dosarele CNSAS. Securiştii au găsit răspunsul cu uşurinţă: „Dorz Traian şi-a continuat activitatea sa în cadrul organizaţiei religioase «Oastea Domnului» şi de la anul 1956 când a fost eliberat de la domiciliu obligatoriu pe care l-a avut într-un sat de pe Câmpia Bărăganului, stabilindu-se în comuna Călan“. Din această localitate a fost ridicat în mai 1959, pentru a fi condamnat, pe 19 noiembrie, de Tribunalul Militar Cluj, la 16 ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinei sociale“, revenind astfel şi acuzaţiile de fascism. După arestare, i-au fost confiscaţi banii şi naţionalizată o casă, iar el a fost dus la Gherla.
A fost eliberat în 1964, întorcându-se în localitatea natală, unde a fost forţat să lucreze la CAP. „Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid“, povestea fiica lui.
Învață de la toate!
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie să apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Cum trebuie să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti.
Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaș ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci!
„Celula mea era ca un mormânt“
Traian Dorz şi-a aşternut detenţia în volumul memorialistic „Hristos – mărturia mea“. Aici şi-a povestit anchetele: „Înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să îmi dea palme peste faţă, cu pumnii în cap, cu genunchii în stomac“. Şi foametea îndurată în închisori: „Când primeam o bucăţică de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării“. Şi temniţa: „Celula mea era ca un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul la tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea la perete, iar picioarele în uşă“. Chiar în aceste condiţii vitrege, Traian Dorz a continuat să compună poezii creştine: a memorat peste 300 de opere, pe care le-a transcris pe hârtie după eliberare. Însă nici asta n-a fost uşor, căci era urmărit în permanenţă de securişti, chiar la colţul casei. Iar dacă vedeau lampa pâlpâind, i se striga fără ruşine: „Ştii că n-ai voie să scrii!“. Dar a scris.
Ultima încercare a regimului comunist de a zădărnici activitatea lui Traian Dorz a avut loc în 1982. „În 3 august, când a venit miliţianul Oros Aurel să-l aresteze eram în grădină. Tătuţa era pregătit pentru acest moment încă din timp, pentru că îmi spusese că deja îi arestaseră pe ceilalţi fraţi (n.r. – membri ai Oastei Domnului)“, spunea Florica. Motivul arestării bătrânului Dorz a fost „tipărire şi răspândire de literatură interzisă“. Numai că de această dată, cazul său a ajuns la Europa Liberă, iar Amnesty International a protestat faţă de încarcerarea lui. După câteva luni, a fost eliberat.
Traian Dorz a murit pe 20 iunie 1989, în cătunul natal. La funeralii au participat peste 10.000 de oameni, deşi autorităţile s-au străduit din răsputeri să-i oprească: „Având în vedere decesul lui Dorz Traian din Beiuş, judeţul Bihor, considerat conducător al asociaţiei religioase interzise «Oastea Domnului», a cărui înmormântare va avea loc probabil în ziua de 22 sau 23 iunie a.c., luaţi măsuri de intensificare a cunoaşterii stărilor de spirit din concentrările cu astfel de elemente şi în măsura posibilităţilor de a se acţiona legendat pentru împiedicarea deplasării conducătorilor şi altor adepţi către locul înmormântării“. Aceasta a fost directiva semnată de colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I Securitate. Nu s-a putut face nimic.
Sărbătoarea Paştelui la Periprava
Cei care l-au cunoscut pe Traian Dorz în penitenciar şi-au scris memoriile în volumul colectiv „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Unul dintre aceştia a fost preotul Iacob, care l-a cunoscut în timpul cât a stat la Periprava-Grind:
„Era prin anul 1960. Se apropiau Sfintele Sărbători ale învierii Domnului. În anul acela am avut un mare dar de la Părintele Ceresc, căci prin mijlocirea unui gardian credincios, pe nume Ioan Pocora, ne-a fost dat să primim vin curat, într-un flacon de medicamente. Astfel, Părintele Dimitrie Blidaru, în Sfânta şi Marea Joi a Patimilor, a săvârşit Sfânta Liturghie din bucata de pâine a fr. Traian Dorz, primită ca hrană în acea Sfântă Zi. Cu mare bucurie ne-am împărtăşit şi a doua, şi a treia zi; deci vinerea şi sâmbăta dimineaţa au fost împărtăşiţi şi deţinuţii din colonie, în număr de peste 1.500. Din aceste sfinte taine s-au împărtăşit şi greco-catolicii şi romano-catolicii, ca o dovadă a unităţii noastre în acelaşi mântuitor Iisus Hristos. În noaptea Învierii a fost rânduit de către noi ca schimbul 2, adică cel de la miezul nopţii, să fie făcut în fiecare dormitor de către preoţi, ca să poată în taină să murmure cântările Sfintei Învieri.
A doua zi, după ce a fost sunată «Deşteptarea» şi s-a rostit în dormitor «Hristos a înviat», a urmat o mare ispită. Părinţii preoţi au sfinţit fiecare bucata lui de pâine, ca să o împartă ca anafură şi pască celor deţinuţi. În izolare erau câţiva deţinuţi pedepsiţi şi cei care le-au dus dejunul au băgat în bucata de mămăligă şi bucata de anafură, dar aceasta a fost sesizată de unul din gardieni şi raportată la corpul de gardă. A venit comandantul şi, fiind informat că preoţii împreună cu fr. Traian s-au rugat, s-a predicat şi a fost sfinţită pâine cu această sfântă ocazie, a pus pe toţi preoţii în lanţuri, inclusiv pe fr. Traian. Preoţii şi fratele Traian au petrecut şapte zile de izolare, adică toată Săptămâna Luminată“.
Poet şi publicist, doar cu şcoala primară
Foto: Traian Dorz a ţinut steagul sus, în mijlocul ostaşilor Domnului, în iulie 1935, pe Muntele Găina; Sursa: Facebook/Traian Dorz
Traian Dorz s-a născut pe 25 decembrie 1914, în Livada Beiuşului, din judeţul Bihor, ca unic fiu al lui Constantin şi Maria Dorz. Ţărani săraci, părinţii l-au crescut simplu şi cu frică de Dumnezeu. Deşi îl învăţau treburile gospodăreşti, l-au trimis şi la şcoală. Copilul s-a afundat în biblioteci – aceea a şcolii şi a învăţătorului Savu Halbac –, citea tot ce-i pica în mână. Când a încheiat şapte clase primare, pe 7 iunie 1930, a primit drept premiu, din partea profesorului de Religie, cartea „Corabia lui Noe“, scrisă de preotul ardelean şi liderul Oastei Domnului Iosif Trifa. Lecturarea acesteia l-a determinat pe Traian Dorz să ade-
re la mişcare. A simţit chemarea: „În 8 iunie 1930, când m-am hotărât pentru Domnul intrând în «Oastea Domnului», singura mea carte religioasă era cartea «Corabia lui Noe», scrisă de părintele Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu“, nota în „Istoria unei jertfe“. La vârsta de 15 ani, aşadar, i-a scris preotului Trifa, cerându-i să-l înscrie în Oaste şi să-l aboneze la ziarele „Oastea Domnului“ şi „Lumina Satelor“.
Aderarea la mişcarea religioasă însemna pentru tânărul Traian Dorz o evadare din universul rural, îngust, în care trăise. Era ca o schimbare de macaz a destinului. Curajul acesta s-a transferat mai departe: fără ştirea părinţilor, a susţinut cu succes admiterea la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş. Aceştia însă nu i-au împărtăşit viziunea. I-au interzis să-şi continue studiile şi la Beiuş, şi la Liceul Militar din Târgu Mureş, unde a fost admis ulterior. În acelaşi timp, preocupările lui religioase i-au îngrijorat pe părinţi, care au căutat să-l însoare cât mai repede. Credeau că aşa nu va mai avea timp să umble brambura, misionar prin satele Beiuşului. La 18 ani, Traian s-a căsătorit cu Maria. Această uniune n-a schimbat situaţia de fapt. Ba dimpotrivă, a înrăutăţit-o.
Dorind să scape din chingile părinteşti, în 1934, acceptă propunerea lui Iosif Trifa de a merge la Sibiu. Aici avea să se dedice activităţii publicistice, mentorul său fiind convins de aptitudinile ţăranului neşcolit din Livada Beiuşului după ce îi citise şi publicase câteva poezii creştine. De-a lungul timpului, Traian Dorz a fost redactor la mai multe publicaţii ale Oastei: „Iisus Biruitorul“, „Ecoul“, „Glasul Dreptăţii“, „Ostaşul Domnului“, „Viaţa creştină“ şi altele. În aceeaşi perioadă, începe să lanseze şi primele volume de versuri: „La Golgota“ (1935) şi „Pe drumul crucii“ (1937).
În 1940, a fost luat pe front. Din cauza unei afecţiuni cardiace, a fost trimis rapid înapoi la vatră. La sfârşitul războiului, în 1945, alături de alţi „fraţi“ din Oaste, a mers la spitalul din Beiuş pentru a le duce alimente şi cărţi religioase soldaţilor ruşi răniţi. Peste un an, a contribuit la organizarea unei campanii de ajutorare a locuitorilor din Moldova, care era afectată grav de foamete. În 1948, a început perioada sa de conducere a Oastei Domnului în ilegalitate.
O organizaţie cu viziuni conservatoare
Mişcarea Oastea Domnului a fost fondată în 1923, de preotul Iosif Trifa (foto). Primul manifest a fost publicat în ziarul sibian „Lumina Satelor“, pe care preotul Trifa l-a coordonat până în 1934: autorul îi îndemna pe credincioşi să revină la valorile iniţiale ale creştinismului.
Pe lângă aspectul militant al organizaţiei, au fost impuse câteva reguli – mai degrabă, restricţii. Ostaşii Domnului trebuiau să lupte împotriva alcoolului şi, bineînţeles, să se abţină de la a consuma. Iosif Trifa explica, în volumul „Ce este Oastea Domnului“, că alcoolul e unealta diavolului şi cea mai mare biruinţă a lui. „Ostaşii Domnului să se rupă dintr-o dată, cu totul, de orice fel de băuturi alcoolice“, spunea preotul. Obiectivul era şi mai uşor de atins, adăuga el, dacă membrii evitau cu desăvârşire să participe la orice fel de petreceri, care se încheiau, inevitabil, „în beţii şi jocuri nebune“. În afară de asta, le era interzis şi să profereze invective – un păcat în faţa lui Dumnezeu –, şi să fumeze – „lucru urât şi urâcios“.
Mişcarea a avut, însă, un ecou nesperat în perioada interbelică, alimentat şi de condiţiile socio-economice ale vremurilor. Conform spuselor preotului Trifa, în 1936, Oastea avea peste 100.000 de adepţi în toată România Mare. Dacă iniţial Oastea Domnului a primit susţinerea Mitropoliei Ardealului, în timp, relaţiile s-au degradat. Chestiuni de vanitate şi de bani. Aşadar, în 1935, mitropolitul Nicolae Bălan l-a exclus pe Iosif Trifa din rândul preoţimii. Din anul următor, mişcarea a intrat sub ascultarea directă a lui Bălan. Iosif Trifa a murit, din cauza tuberculozei şi a cancerului de colon, în 1938.
Din 1948, când la conducerea Oastei a venit Traian Dorz, mişcarea a fost scoasă în afara legii de comunişti. Mai mulţi „fraţi“ au fost arestaţi, fiind acuzaţi că „răspândesc literatură interzisă“, că „uneltesc împotriva orânduirii sociale“, că sunt „duşmani ai poporului“. Desigur, au existat şi acuzaţii de colaborare cu Mişcarea Legionară – unele întemeiate pe dovezi, altele, nu.
După 1990, Oastea a fost reabilitată de Sinodul BOR. Astăzi, are sediul la Sibiu, unde deţine şi o editură, o librărie şi o tipografie. În continuare membrii mişcării au viziuni conservatoare: militează împotriva avorturilor, a relaţiilor homosexuale şi a răspândirii cultelor neoprotestante (doar aceasta din urmă fiind o moştenire
Preluat de pe net 20 august 2020, până una alta poate ține loc de recenzie și la romanul „Ce greu a fost în noaptea asta – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste” de Al. Florin Țene în ediția 3673 din 20 ianuarie 2021, pus aici din volumul 27, antologii, „Istorii, comentarii, miscellanea”, de Ion N.Oprea, Ed. Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, 2020.
Ion N.Oprea, Iași, 28 ianuarie 2021.
Cartea de la recipientul de gunoi…O recenzie la volumul „Ce greu a fost în noaptea asta – Viața poetului Traian Dorz între realitate și povești” de Al FlorinȚene, 2021…
Cu cartea, ca-n viaţă…Traian Dorz –cu o bibliotecă scrisă de el, insuficient valorficată spiritual…este titlul unui articol scris de mine în aprilie 2019 și publicat în revista Luceafărul, anul XI, nr. 4 (124), Editor Agata, Botoșani, Director Ion Istrati, cu sublinierea: „opinii, recenzii la adresa lui se pot trimite redacțíei, iată rezultatul:
Despre mai tânărul Robert Şerban, timişoreanul, am mai scris, fac acelaşi lucru şi acum, când, în recentul volum, „Tehnici de camuflaj” (Tracus Arte), 2018, propunându-şi să se refere la condiţiile ingrate ale cărţii în lumea actuală, parabola sa, intitulată „Ex librris”, ţinteşte la un adevăr de viaţă care nu trebuie să ne lase indiferenţi, indiferent de vârsta pe care o avem,şi citim:„Tot mai mulți oameni/ își pun cărțile vechi în plase rezistente/ de la Lidl Carrefour Kaufland/ și apoi le așază încet/ lângă tomberoanele de gunoi/, nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu/ dar nici să le mai țină în casă n-au cum/ așa că le pregătesc un fel de culcuș/ cu gândul că dacă au cu adevărat un destin/ se vor descurca ele cumva”.Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/zece-poeme-superbe-din-noua-carte-a-lui-robert-serban/”, dar şi în Ateneu-Bacău, martie 2019, p.4.
Despre un asemenea caz, părăsirea cărţii la containerul de gunoi, mi-a vorbit Corneliu Văleanu, profesor, Iaşi, membru al Cenaclului literar la distanţă, şi l-am rugat ca despre “Cum am cunoscut opera poetului creştin ortodox Traian Dorz” să scrie în antologii, “Istorii, comentarii, miscelanea”, potrivit crezului nostru “Citeşte şi dă mai departe!”
A scris şi i-am pus textul în volumul 6, Editura “Armonii Culturale”,Adjud, 2019, p.234-244, iată:
…În faţa blocului unde locuiesc se află un punct de colectare a gunoiului menajer. Vreo şapte tomberoane. Plecând să fac nişte cumpărături, trec pe trotuarul din faţa acestora, unde, ca la o expoziţie în aer liber, frumos aranjate, de un gunoier, se aflau vreo 40-50 de cărţi. Mă opresc să văd ce cărţi sunt. Gunoierul mi se adresează:
-Dom-şef, sunt de vânzare!Le dau ieftin. De la un leu la trei lei, după grosimea cărţii!
Le privesc şi prin mulţimea de titluri şi autori descopăr şi opere semnate de marii clasici ai literaturii nostre:Vasile Alecsandri, Ion Creangă, I. L. Caragiale, George Căşbuc, Mihail Sadoveanu , Octavian Goga şi alţi autori români, dar şi cărţi semnate de autori străini. Îl întreb cum de a făcut rost de ele şi îmi spune că un locatar a venit cu un sac plin cu cărţi să le arunce în tomberon. I-am spus să-mi dea mie sacul cu cărţi. Eu am golit sacul pe trotuar şi, după cum vedeţi, le-am aranjat frumos. Citind titlurile şi autorii mai multor cărţi, una mi-a atras în mod deosebit atenţia. O carte cu coperţi albastre şi destul de groasă. O iau de jos de pe trotuar şi citesc: „Cântări nemuritoare” şi un subtitlu: „Culegere de poezii creştine” şi în partea de jos autorul- TRAIAN DORZ. Încep să o răsfoiesc şi citesc pe loc câteva poezii.
Mi-am dat seama că este o carte valoroasă şi am cumpărat-o cu 3 lei. Cum în biblioteca personală de acasă am pe marii clasici ai literaturii noastre cele de pe trotuar nu mai m-au interesat. La plecare îl întreb pe gunoier:
-Crezi că le vei vinde pe toate? . . .
-Dom-şef, dacă până diseară nu le vând, le arunc în tomberon, că doar nu m-a costat nimic.
Răspuns sec!
Întorcându-mă acasă, răsfoiesc istoriile literaturii române pe care le posed şi nu găsesc numele acestui autor. Volumul de poezii are 944 de pagini şi nu se deschide cu o prezentare a vreunui critic literar sau cu o apreciere din partea celui care a editat cartea sau editura şi anul apariţiei. Un adevărat mister. Deschid calculatorul şi găsesc şi ce-mi trebuia. Date despre autor şi opera acestuia şi mi-am pus următoarea întrebare:
De ce cărţile creatorilor, scriitorii au un asemenea destin? Şi în minte îmi vine o poezie a publicistului şi scriitorului ieşean ION. N. Oprea din volumul „CUVINTE” publicat în anul 2018 şi pe care subsemnatul l-a primit cu autograf. Una din poeziile sale poartă titlul „FLORI”, p.101, şi pe care îmi permit să o reproduc în paginile de faţă.
Flori de iubire sunt cărţile noastre
flori perene sunt dragostea
iertarea,
speranţa,
răbdarea,
aprecierea şi bunătatea voastră
a creatorilor
împletită în armonie cu a cititorilor
tineri sau vârstnici.
Le creăm şi oferim zilnic,
mereu,
Chezăşie a îmbogăţirii continue a celor apropiaţi
vouă,
că iubirea dintre ele prieteni
este reală,
liberă,
niciodată un chin.
Înainte de a afla cine a fost poetul Traian Dorz, m-am întors la trotuarul plin cu cărţile înşirate şi mi-am pus întrebarea: De ce proprietarul a vrut să le arunce la gunoi? Mi-am răspuns că poate cel care le-a avut în biblioteca sa a murit şi urmaşul sau urmaşii au hotărât să vândă apartamentul cu tot ce avea în el, iar noul propietar dorind să-şi aranjeze apartamentul după gustul său, a scos şi a aruncat la gunoi tot ce a găsit, inclusiv cărţile, cum nu-s puţine cazurile şi la Iaşi. Numai aşa îmi explic de ce a scos cărţile şi să le arunce la gunoi. Cum nu am găsit în carte nici un fel de date despre autor, la sfârşitul volumului găsesc următoarele rânduri. „Dragi prieteni români!”, semnate de Brian G. Morgan, pastor la Biserica „Peninsula Bible”Cupertino, California, SUA, iulie 1991, conţinând cinci poeme cu titlul „O mică Românie” ca semn de recunoştinţă Domnului pentru viaţa şi suferinţele prin care au trecut oamenii din România”, plecând de la suferinţele îndurate de poetul Traian Dorz în timpul regimului comunist.
Dar cine a fost acest mare poet creştin-ortodox?
Iată ce am găsit pe internet. S-a născut la data de 25 decembrie 1914 în satul Livada Beiuşului, comuna Mezieş, judeţul Bihor, ca singurul copil al soţilor Constantin şi Maria, creştini ortodocşi şi buni gospodari în satul lor. A urmat cele şapte clase în satul natal, avându-l ca învăţător pe Sorin Holban, cel care i-a insuflat în viaţa copilului dragostea şi credinţa în Dumnezeu. Examenul de absolvire l-a dat la Beiuş în anul 1930, primind ca premiu „Cartea lui Noe”scrisă de preotul Iosif Trifa din Sibiu întemeitorul şi conducătorul organizaţiei „OASTEA DOMNULUI”, organizaţie pentru susţinerea Bisericii Ortodoxe. Cartea l-a impresionat pe adolescentul şi viitorul poet care va fi numit „Privighetoarea poeziei creştine româneşti”. La vârsta de 15 ani începe să scrie poezii creştine şi povestiri religioase care i se publică în reviste religioase editate de Mitropolia Ortodoxă din Sibiu conduse de preotul Iosif Trifa, anume „Lumea satelor” şi „Oastea Domnului”. Părinţii nu vor să-l dea la studii mai departe, ci îl ţin acasă cu scopul de a le fi ajutor la bătrâneţe. Deşi se ocupă cu munca în gospodăria părinţilor, citeşte mult, îmbogăţindu-şi orizontul cultural. La vârsta de 18 ani părinţii îl obligă să se căsătorească, crezând că în felul acesta îl vor lega şi mai mult de sat şi de gospodăria lor.
La vârsta de 20 de ani este chemat de preotul Iosif Trifa la Sibiu pentru a-l sprijini şi a-l ajuta în munca de redactare a publicaţiilor de la Centrul „Oastei Domnului”. Este autodidact. Citeşte mult pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi scrie intens. Îi apar volume de poezii creştine care se succed unele după altele. Între anii 1935-1947 publică 42 de volume de poezii. Creaţiile sale îi apar în numeroase reviste cum ar fi: Revista funcţionarilor publici, Revista Satul, Revista penitenciarelor, Vestitorul Evangheliei, Ostaşul Domnului, toate din Bucureşti, Prietenul copiilor din Iaşi, Farul creştin din Arad, Beiuşul, Glasul Bihorului din Beiuş, Noua gazetă de vest din Oradea şi altele.
Primeşte numeroase premii pentru multe din cărţile sale. După 1945, când regimul politic din România se schimbă, împărtăşeşte acelaşi destin ca alţi sciitori creştini din perioada interbelică precum:Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Vasile Militaru şi alţii. I se interzice să mai publice, fiind socotit „un mistic retrograd”. În anul 1948, Mişcarea creştin ortodoxă „Oastea Domnului”este scoasă în afara legii ca fiind o sectă periculoasă pentru noul regim instalat de comunişti. În anul 1959 este condamnat politic la 17 ani de închisoare, la muncă silnică pentru credinţa pe care în opera sa a preamărit-o. Este eliberat în anul 1964 şi i se stabileşte domiciliul forţat în satul natal şi obligat să muncească la CAP, făcându-i-se mereu pecheziţii şi ţinut sub stricta supraveghere a securităţii. Scrie mai mult noaptea la lumina lanternei ascuns sub plapumă spre a nu fi văzut de cei care îl supravegheau, securitaea. În anul 1970, încerarcă să tipărească unele din cărţile sale la revistele:Albina din Bucureşti, Familia şi Crişana din Oradea, la editurile Albatros şi Litera din Bucureşti, dar fără rezultat, fiind refuzat. În anul 1977, trimite 10 volume din creaţia sa la cele mai importante foruri de cultură ale ţării:Uniunea scriitorilor, Academia Română, Departamentul cultelor, Institutul Biblic şi de misiune a Bisericii Ortodoxe Române, fără să primească vreun răspuns. În anul 1982, deşi bătrân, analogie cu poetul Vasile Militaru, este din nou arestat pe motivul că deţine materiale religioase neautorizate, fiind condamnat la 2 ani de închisoare pentru faptul că şi-a dat acordul ca unele din cărţile sale să fie publicate în străinătate, fiind inchis la închisoarea de drept comun din Satul Mare. Execută doar 5 luni, după care este eliberat. Se stinge din viaţă la data de 29 iunie 1989, la vârsta de 75 de ani.
Opera sa depăşeşte peste 100 de volume. A scris 4000 de poezii grupate în 29 de volume, 7000 de proverbe versificate şi comentate în 7 volume, a versificat cei 150 de Psalmi Biblici şi poemele regelui Solomon. În proză a scris 4 volume autobiografice, 4 volume dedicate Mişcării „Oastei Domnului”, 4 volume în seria Povestiri nemuritoare, 7 volume de la Evanghelia Sfântului Ion, 28 de volume în seria Cugetări nemuritoare şi altele. Cartea, opera, care a fost salvată de la gunoi „Cântări nemuritoare”cu subtitlul „Culegere de poezii creştine”are coperţile din carton albastru, ultima cu o fotografie a autorului făcută în anul 1988, la mormântul preotului şi îndrumătorului său Iosif Trifa, sprijinit într-o cârjă, alături de alţi credincioşi veniţi să aprindă o lumânare.
Volumul conţine 1016 de poezii de inspiraţie biblic-creştină, având următoarea distirbuţie:Cântarea dintâi, Cântări îndepărtate, Cântarea cântărilor mele, Cântări nemuritoare, Cântarea anilor, Cântări de drum, Cântări de sus, Cântarea roadelor şi Cântările din urmă.
Cel sau cei care s-au ocupat de publicarea acestei cărţi, o parte din imensa creaţie a poetului Traian Dorz, nu şi-au trecut numele, nici editura sau anul. Oare de ce? De teama foştilor securişti sau ai noilor „securişti”? Neavând datele de referinţă, anul şi editura, , o spun încă odată, s-au temut de cineva ?
M-am dus la Biblioteca „Gheorghe Asachi” să văd dacă găsesc cartea. Căutând în fişierul acestui for de cultură, cartea nu a fost găsită. Oare de ce cartea nu a fost scoasă la lumină pentru a fi cunoscută de câţi mai mulţi iubitori de creaţii creştine ? Poate va urma o altă ediţie care să cuprindă date despre autor şi păreri ale celor care se ocupă de critica şi istoria literaturii. În schimb, am găsit pe internet aprecieri despre Traian Dorz, supranumit şi „Psalmistul Golgotei” făcute de înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române pe care le redau.
Preasfinţitul Părinte Patriarh Daniel spune: „Cântările şi poeziile fratelui Traian Dorz sunt inspirate din Sfânta Evanghelie cu un conţinut spiritual şi moral al credincioşilor de toate vârstele, ele cultivă iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni sub forma unei sensibilizări poetico-populare, asemenea colindelor şi cântărilor de pelerinaj”. I. P. S. Andrei Andreicuţ, mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului spune: „Poetul Traian Dorz a fost un poet ortodox, a fost un poet duhovnicesc mare, a fost un poet mare, un om dăruit lui Dumnezeu cu harul poeziei şi moştenirea poetică pe care ne-a lăsat-o, e vrednică de admiraţia noastră. Iar I. P. S. Nicolae Corneanu mitropiltul Banatului spune:”M-a impresionat extrem de mult personalitatea acestui mare om. Pentru mine a fost o mare favoare, aş putea spune şi m-a bucurat foarte mult dorinţa lui Traian Dorz de a mă vizita. ”.
Din volumul „Cântări nemuritoare” cu subtitlul „Culegere de poezii creştine, din cele 1016 poezii am luat în mod aleatoriu două poezii pe care le prezint în continuare.
Când DUMNEZEU
Când DUMNEZEU cumplit lucrează
Nu-i nimeni a se-mpotrivi,
Când FAŢA LUI insuflă groază
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Când DUMNEZEU măreţ lucrează
Şi toată mintea va uimi,
Cum nimiceşte sau crează
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Când DUMNEZEU milos lucrează
Şi mult prea bun îl vei găsi,
Că rabdă, iartă şi veghează
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Că-n tot ce DUMNEZEU lucrează
Puternic drept şi bun va fi,
Prin toate voia LUI lucrează
Tu crede-n EL şi nu cârti.
Cu ce gând caţi
Cu ce gând caţi,
Spre ce ţinteşti,
Spre ce te-abaţi
Acela eşti.
Cu ce gând cânţi
Spre slava cui?
Ce dor frămânţi-
E sfânt sau nu-i?
Cu ce gând vii
Spre cei curaţi,
Cu ce gând scrii,
Ce slavă caţi?
Cu ce gând taci,
Ce nu răspunzi,
Cu ce gând faci,
Ce vrei s-ascunzi?
Cu ce gând spui
Cuvântul SFÂNT,
Folosul cui
Cauţi pe pământ?
Ce gând, ce gând
În tine ai
Ce cauţi şi când
Te duci ori stai?
Căci gândul tău
E viaţa ta,
E bun sau rău
Eşti tu aşa.
Încheiind spusele poetului, ajunse la mine prin alt poet, Corneliu Văleanu, pun întrebarea nu numai cenacliştilor noştri, vă place cartea recuperată de la gunoi?
La articolul în cauză pentru aprofundare adaug, precum redacția, alte piese asemănătoare – Traian Dorz, poetul ,,Cântărilor nemuritoare’’, articol scris de Mircea Daroși la 27 februarie 2018.
Prin patosul ideilor și calitatea expresiei poetice cu un profund mesaj religios, opera lui Traian Dorz poate fi asemănată cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, trecuți și ei prin exercițiul suferinței din închisorile comuniste. Pornirile sale poetice își au rădăcinile încă din anii adolescenței, când se afla sub influența lecturilor din marii clasici români, dar mai ales a cărților religioase, care i-au trezit dorința de a scrie el însuși versuri spre slava lui Dumnezeu. Formația sa intelectuală se datorează unei bogate activități de autodidact, iar talentul poetic l-a propulsat în lumea literaturii. Amprenta cea mai puternică a formării sale îi aparține preotului Iosif Trifa, atât ca model literar, cât și spiritual. În calitatea sa de jurnalist și redactor la diferite periodice ale cultului religios pe care l-a îmbrățișat (Oastea Domnului ), devine unul dintre cei mai buni misionari ai acestuia. Pentru că n-a vrut să renunțe la scrierile și convingerile sale religioase, Traian Dorz a fost condamnat în 1948 de către regimul comunist, la 17 ani închisoare. Opera sa poetică realizată până în anul 1947 a fost adunată în volumul ,,Spre Țara dragostei’’. În timpul detenției a creat peste 200 de poezii, pe care le-a memorat și apoi, după eliberare(1964 ) le-a scris pe hârtie. Dar prigoana împotriva lui a continuat să existe până la sfârșitul vieții (1989 ), iar opera sa n-a fost tipărită decât în străinătate, stârnind mânia autorităților comuniste. După 1989, poeziile lui Traian Dorz au luat drumul către cititori în foarte multe volume. Dintre numeroasele titluri apărute în perioada postdecembristă , amintesc doar câteva: La Golgota, Locurile noastre sfinte, Minune și Taină, Hristos , Mărturia mea, Pe genunchii lui Iisus, Cântările bibliei, Eterna iubire, etc. Poezia lui Traian Dorz este plină de sensibilitate, iar arta sa este rezultatul acestor trăiri. Opera religioasă a lui Traian nu se manifestă în mod izolat ori sectar, discriminatoriu sau dintr-o viziune îngustă, ci dimpotrivă, este acceptată și gustată de orice creștin. Această recunoaștere vine din partea unor mari personalități și, în primul rând, din partea Bisericii Ortodoxe Române :
,,Cântările și poeziile fratelui Traian Dorz sunt inspirate din Sfânta Evanghelie, au un conținut spiritual și moral accesibil credincioșilor de toate vârstele ; ele cultivă iubirea față de Hristos și față de semeni sub forma unei sensibilizări poetico-populare, asemenea colindelor și cântărilor de pelerinaj’’(Preafericitul Daniel, Patriarhul României). Cuvinte de aleasă apreciere are și Î.P.S. Andrei Andreicuț, care spune că, ,,Traian Dorz a fost un mare om duhovnicesc…a fost un om dăruit de Dumnezeu cu harul poeziei și moștenirea poetică pe care ne-a lăsat-o e vrednică de prețuirea și admirația noastră’’.
Tematica poeziei lui Traian Dorz este vastă și cuprinde rugăciuni de iertare, mulțumire și laudă adresate lui Dumnezeu, Fecioarei Maria și Sfinților.Cunoscând suferința în toate formele ei de manifestare, el rămâne poetul luminii, al iubirii și smereniei.Versurile sale sunt niște ,,cântări luptătoare’’, îmbrăcate în expresia imnului sau a odei, așa cum se întâmplă în creațiile altor reprezentanți ai literaturii religioase. Multe poezii au fost asociate cu melodii adecvate și sunt cântate în biserici, mănăstiri și în alte medii religioase. Foarte mulți creștini se emoționează la auzul cântecului ,,Blândul păstor, blândul păstor’’, dar nu toți știm că versurile aparțin lui Traian Dorz :,,Odată L-am văzut trecând/Cu turma pe păstorul blând,/Mergea cu turma la izvor,/Blândul păstor, blândul păstor’’. Poezia a intrat și în manualele de religie și este cunoscută ca una dintre cele mai frumoase pricesne. Pe același ton al sensibilității se află și poezia ,,Vei veni Iisuse’’ pe care o amintește adesea IPS Andrei în predicile sale : ,,Vei veni Iisuse, știm că vei veni/ că pe nori cu slavă, Tu vei răsări/ mare va fi ziua când ai să cobori/ Sărbătoarea celor fără sărbători’’.
Între motivele poetice întâlnite în poezia dorziană, motivul dorului și al iubirii sunt predominante. Dorul este condiția înaintării veșnice a omului către Dumnezeu. Împlinirea unui ideal dă naștere la altul, iar cel care întreține această înaintare este dorul de Dumnezeu, așa cum spune poetul în versurile sale : ,,Țara Primăverii/ce ne-aștepți în tine,/Dorul revederii/ arde pară-n mine/Pașii mi-i așteaptă zări nestrăbătute/Treaptă după treaptă/ să le sui mai iute’’( Țara Primăverii). Acad. Dumitru Stăniloaie spune că dorul este un sentiment greu de definit…în dor e prezentă într-un fel propriu și în grad foarte intens o duioșie, un sentiment indescriptibil, în care inima se topește de dragul ființei iubite’’. Sunt emoționante în acest sens versurile lui Traian Dorz : ,,Ce haruri mi-ai turnat în suflet/ de nu-mi mai aflu-n lume loc,/ de arde-n dorurile mele/ atâta dragoste și foc (Dorita Patria iubirii ) sau : ,,Dor al dorurilor mele/ strălucit și sfânt și-nalt,/Toată dragostea mea suie/ către țărmul celălalt…/ care-i valul ce m-ar duce/ până dincolo de salt/ dor al dorurilor mele/de pe țărmul celălalt’’(Dor al dorurilor mele ). Traian Dorz este un poet ,,bolnav de iubire’’, așa cum singur mărturisește : ,,Bolnav de iubire și zdrobit de jale/ Am pornit pe drumuri lungi a Te găsi/Să-ți sărut cu lacrimi urma urmei tale/Și măcar o dată Fața a-ți privi’’. Acest sentiment străbate întreaga sa operă și constituie,, izvorul nețărmuritei și veșnicei iubiri’’ : ,,Se duc pe rând, Iisuse, acei ce Te-au iubit,/dar veșnic fericită iubirea Ta rămâne,/se duc cei sfinți, dar harul rămâne strălucit/ din ieri în azi, același, apoi din azi, în Mâine !’’ O atenție specială beneficiază și versificările psalmilor. Este psalmistul umil, purtător de har și talent, de o naturalețe surprinzătoare și convingătoare. El se află în căutarea sensului existențial. Poezia ,,O, om!’’, scrisă în stil coșbucian, exprimă un asemenea mesaj :,, O, om !…ce mari răspunderi ai/de tot ce faci pe lume! /de tot ce spui în scris sau grai/ de pilda ce la alții-o dai,/căci ea mereu spre iad sau rai/ pe mulți o să-i îndrume !’’ Ioan Alexandru spunea la un moment dat despre Traian Dorz : ,,Niciunul dintre poeții contemporani n-a pătruns atât de adânc în inima credincioșilor, precum poetul transilvan’’. Dacă multă vreme Traian Dorz a fost un poet necunoscut, astăzi, descoperit și redescoperit, poate fi așezat cu cinste în galeria marilor creatori de poezie religioasă.
Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!, așa se numește articolul scris de Ionuț Țene la 16 august 2020:
Ionuţ ŢENE
La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei.
Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.
Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii. Într-o cunoscută poezie transcrisă în memorie pe sunetul cătuşelor, Traian Dorz îşi face autobiografia lirică:
S-a-ntipărit durerea pe chipul meu aşa
Că orice trăsătură mi-o strigă de departe…
Atît de-ndelungată, de cruntă-a fost şi grea
Că nu-i mai piere urma lăsată, pîn-la moarte.
Dar urma cea lăsată pe suflet mai amar
Îmi va zdrobi-amintirea, milenii parcă încă,
Cît de cumplit e răul, – căci urma lui de jar
Pe faţă şi pe suflet rămîne-aşa de-adîncă!
Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,
Ştergînd amara urmă a feţei şi-amintirii,
Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am
Decît întipărirea iertării şi-a iubirii!
Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.
La fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, –
Cînd vom ieşi de-aicea, ah, cine ştie oare
Ce vom mai fi din gîndul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noştri n-au avut ca alţi copii copilărie…
Şi fără vreme ne-au trecut
Cei dragi, zdrobiţi, în veşnicie!
… Sus credinţa însă, fraţii mei de pîine!
Pieptul încă-i tînăr chiar dacă-i slăbit,a fost şi mai rău ieri,
mai bine-o fi mîine,
Nu-i nimic pe lume fără de sfîrşit.
Mai vine-o zi cînd orice greu
Şi orice lacrimi vor fi-uitate,
Minunile lui Dumnezeu vin însă-atît de neaşteptate.
Lecţia lui Traian Dorz este să nu deznădăjduim, chiar dacă „Un lung tren ne pare viaţa”. Recuperarea memoriei şi, mai ales, recâştigarea liricii lui Traian Dorz este un comandament de critică literară, care răstoarnă valorile şi ierarhiile literare impuse de regimul comunist şi de inerţia post-decembristă. Modestia sa testamentară lirică, născută din Biserica luptătoare de pe „Corabia lui Noe”, lăsată viitorului de
Iosif Trifa, nu trebuie să ne înşele ochiul vigilent şi critic. Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului.
Şi n-am fost floare răsărind din gras pămînt de seră,
Ci-odraslă din pămînt uscat, trudită şi stingheră,
de-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune
Şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.
„Hristos, mărturia mea” a fost zbaterea poetului Traian Dorz spre a împărtăşi lirica autentică, cu care să ne cuminecăm toţi cei îndrăgostiţi de metaforele poeziei noastre cea de toate zilele. Să ne bucurăm de poeziile sale şi să citim şi la alţii. Train Dorz a înţeles că poezia este trăirea dusă până la capăt a simţirii frumoase întru adevăr.
Nici nu-mi scrieți pe-a mea cruce data morții-ntunecată;
Eu am fost născut din ceruri ca să nu mor niciodată.
Nici să nu-mi spuneți adio, ci-mi spuneți la revedere;
Mâine vom cânta-mpreună la Întâia Înviere!
Veşnicia poeziei s-a născut din cerurile curăţiei pentru a nu se asfinţi niciodată versul ce-L caută pe Dumnezeu prin numele poetului ce ne aşteaptă tot mai viu în pragul casei metaforei din Livada Beiuşului.
Omul talentat sfințește nu numai locul dar și cuvântul scris se intitulează lucrarea semnată de Al. Florin Țene, 14 iunie 2020, publicată în Luceafărul nr. 6 (138):
Am primit zilele trecute, prin feciorul meu dr.Ionuț Țene, de la preotul Radu Botiș, scriitor cu harul dat de Dumnezeu, să meșteșugeze CUVÂNTUL revista MĂRTURII MARAMUREȘENE, anul II, nr.2, martie 2020, pe care o editează, broșura “Viața vie a unui mănunchi de creștini români “ la care, lângă cupa cuvântului umplută cu harul sufletului, a surprins memoria clipei, pentru eternitate, imagini ale Bisericii de lemn monument istoric cu Hramul “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril “ din satul Arduzei din comuna Ulmeni, și sidiul cu poezii și gânduri creștine recitate de Radu Botiș, sub genericul “Stropi de Rouă Divină “.
Revista “Mărturii maramureșene “(ce apare sub egida UZPR și a Asociației Cultural Creștine Umanitare ARS VIVAT), având fondatori pe Andreia (Chib) Botiș și Radu Botiș, editată sub formă de carte, având 262 de pagini, cuprinde creații literare ale autorilor din toată țara, fiind un adevărat barometru care a înregistrat starea culturii a ultimei perioade.Printre cei care semnează în această revistă descoperim nume cunoscute din cultura națională, precum:Constanța Abălașa Donosa, Constantin Dobrescu, Gelu Dragoș, Aurel Chilezan, Marius (Maxim ) Moraru, Ana Cristina Popescu, Walter Ubelhart, (aceștia făcând parte din Comitetul redacțional),Radu Botiș, prof.Viorel I. pop, Ionuț Țene, Adrian Botez, Carmen Băițan, Ligya Diaconescu, Al.Florin Țene, Valer Popean, Ionuț Țene, Mariana Popa, Traian Vasilcău, Nicolae Goja, Vasile Bele, Gelu Dragoș, Voichița Tulcan Macovei Raul Alexandru Mitruți etc.
Cea de a doua carte “Biserica de lemn monument istoric din satul Arduzel, comuna Ulmeni “ semnată de preotul Radu Botiș, cu binecuvântarea P.S.Arhiereu-Vicar Iustin Sigheteanu al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, cuprinde date și întâmplări de seamă despre satul Arduzel, atestat documentar din anul 1405, ce a aparținut de județul Solnocul de Mijloc.Cartea are reproduceri după documente originale despre această biserică, imagini ale bisericii, inclusive a icoanelor din interior și o corespondență cu Președenția României.Practic cartea se constituie într-o monografie, bine documentată, despre un monument istoric, înscriindu-se pagină într-o istorie locală, făcând parte, neîndoit, din marea Istorie a neamului românesc.
Spuneam la început că am mai primit și un sidiu cu poezii și și gânduri creștine de Radu Botiș,recitate de Radu Botiș, despre care Irineu Pop Bistrițeanu episcop vicar al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului scrie: “Poeme de adâncă sensibilitate și spiritualitate etnică în care vibrează marile și sfintele înățături ale Bicericii noastre apostolice scântei din inimă“ “ și îndemn pentru mulți poeți de a se întoarce la matca dătătoare de viață a poeziei sănătoase românești, cu ritm și rimă“, așa cum au scris poeții creștini Radu Gyr și Traian Dorz, adaug eu.
Cele trei lucrări primite de la preotul Radu Botiș le consider trei trepte pe scara sfințirii cuvântului românesc.
Despre poetul Traian Dorz, închis 18 ani pentru credinţă: „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“, am citit următoarele scrise de Alexandru Șerban la 19 aprilie 2020:
Traian Dorz a fost arestat ultima oară în 1982. A murit în 1989, în satul Livada Beiuşului. În toată perioada comunistă, poetul Traian Dorz a petrecut 18 ani prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.
Erau o familie ca oricare alta. Locuiau în Livada Beiuşului, un cătun de pe meleagurile bihorene, şi se preocupau mai mult cu muncile câmpului şi creşterea animalelor din ogradă. De mare ajutor erau şi bătrânii, Constantin şi Măriuţa, cu care trăiau sub acelaşi acoperiş. Pentru cei trei copii – Florica, Viorel şi Nina –, viaţa se scurgea lin, fără prea multe griji. Uneori, ajutau la treburile gospodăreşti, alteori se jucau în voie. Adesea, tatăl îi lua în grădină, îi ţinea pe genunchi şi le spunea poveşti sau le scria poezii. Îi iubea şi ei ştiau asta. Trăiau fericiţi şi era de ajuns.
Poetul Traian Dorz a lucrat o bună vreme pentru notarul Bologa, din Mizieş, comuna de care aparţineau. Asta îi lăsa timp suficient pentru familie, pentru gospodărie şi pentru poeziile lui. Dar istoria aceasta dulce, netulburată de nimic, a fost curmată brusc. Într-o zi de iarnă, în curtea casei şi-a făcut apariţia şeful de post de la Drăgăneşti, un om zvelt, călare pe un cal negru.
„În acea zi, l-a arestat pe tătuţa, iar noi am rămas plângând toţi. Mama încerca să ne liniştească, dar n-a putut, pentru că plângea şi ea, împreună cu bunicii noştri“, scria fiica cea mare a lui Traian Dorz, Florica, în volumul „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Prima arestare a lui Traian Dorz a avut loc în decembrie 1947, chiar înainte de abdicarea forţată a regelui Mihai. În acea zi friguroasă, curtea casei a rămas răvăşită de copitele unui cal scăpat din frâu. Era clar: în ochii noului regim comunist, Traian Dorz era un duşman al poporului care trebuia eliminat. De atunci înainte, arestările şi percheziţiile au devenit rutină. Cam o dată la trei zile, toată gospodăria familiei era întoarsă cu susul în jos de jandarmi sau miliţieni. Motivul? Traian Dorz era liderul unei mişcări religioase militante, Oastea Domnului, pe care comuniştii au asociat-o unei „secte“, deşi era sub egida BOR, şi au scos-o în afara legii în 1948.
Foto: S-a înscris în Oastea Domnului în 1930 şi tot atunci a început să scrie şi poezii; Sursa: Revista22
În grădina Securităţii
„«Fă-ţi testamentul, banditule! Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!» Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă“, descria Traian Dorz momentul în care el, alături de mai mulţi deţinuţi, a fost pus cu faţa la zid şi cu pistolul la tâmplă. N-au fost executaţi, a fost doar o manevră de intimidare. Se întâmpla în 1948, când a fost închis la Oradea şi la Gherla, până în primăvară. Aşa i s-au deschis porţile universului concentraţionar comunist. Dar în cei 18 ani de detenţie, pe care i-a cumulat până la sfârşitul vieţii, avea să cunoască şi greutăţile coloniilor de muncă de la Ghencea şi Periprava-Grind, şi domiciliul forţat din Bărăgan, şi alte închisori, ca Oradea, Deva şi Caransebeş.
Securiştii lucrau metodic, fără să se împiedice de realitate. Pentru că era liderul unei organizaţii religioase militante, a fost uşor să i se aducă acuzaţia de propagandă legionară – chiar dacă n-au fost niciodată depuse la dosar mărturii care să-i probeze legăturile cu Mişcarea lui Zelea Codreanu. Apoi, în completarea acuzaţiilor de fascism a venit cea de apartenenţă la o sectă ilegală, deşi Oastea Domnului se constituise ca o organizaţie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Cu acest dosar a fost arestat din nou şi închis la Beiuş şi la Oradea, în perioada februarie-noiembrie 1950.
„În anul 1950, înainte de Paşti, în Vinerea Mare, am fost toţi trei (n.r. – copiii) împreună cu Maica să-i ducem ceva de mâncare, căci se afla arestat la securitatea din Beiuş. Un vecin ne anunţase că în acea zi îl văzuse când era dus de un securist la el acasă şi pus să taie lemne. Pe urmă, în ziua de Paşti, ne-am dus la el toţi trei împreună cu Mama. În acele momente ne tot minunam de ce este aşa de slab, din moment ce noi îi duceam mâncare mereu“, îşi amintea fiica sa Florica. Ea a dezlegat acest mister: tot trecând pe lângă gardul Securităţii când tatăl ei era pus să sape în grădină, a aflat că de fiecare dată securiştii aveau grijă ca pachetul cu mâncare să fie aruncat la câini. Aşa că, după o vreme, a reuşit să-i lase puţină mâncare într-un intrând din gard, de care numai ei doi ştiau.
Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid, spune Florica, fiica lui, „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“
Traiul în Bărăgan, pe coceni şi stuf.
După o scurtă perioadă de libertate, în 1952, Traian Dorz a fost arestat de Securitatea din Deva. Asta a declanşat un periplu de detenţie de doi ani: în martie 1953, a fost încadrat în colonia de muncă Ghencea, de unde a fost mutat, în iunie, la colonia de muncă Popeşti-Leordeni. În noiembrie, a ajuns la Penitenciarul din Caransebeş. De aici a ieşit în iulie 1954, după ce a primit doi ani de domiciliu obligatoriu în comuna Dropia, din judeţul Constanţa.
„Atunci când tătuţa era cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, am fost o dată să-l văd. El şi bădiţa Dani locuiau într-o colibă săpată în pământ şi acoperită cu tulei şi cu stuf, iar uşa era făcută din coceni legaţi. Cât am stat aici, două zile, am dormit pe un pat făcut din tulei, coceni de porumb şi stuf, aşa cum dormeau şi ei“, scria Florica în „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Îşi amintea că tatăl ei lucra atunci la o fermă, aşa încât a avut câţiva bani strânşi, pe care i-a dat pentru tratamentul bunicului aflat în spital, grav bolnav.
O sentinţă grea
În 1958, Securitatea i-a deschis un nou dosar de urmărire penală – în total au fost nouă dosare, în care a avut diverse nume de cod: „Grădinarul“, „Sfântul“, „Alecu“ şi „Canal 82“. Scopul dosarului din ʼ58 era să determine „activitatea sa duşmănoasă pe care o desfăşoară în prezent“, după cum reiese din dosarele CNSAS. Securiştii au găsit răspunsul cu uşurinţă: „Dorz Traian şi-a continuat activitatea sa în cadrul organizaţiei religioase «Oastea Domnului» şi de la anul 1956 când a fost eliberat de la domiciliu obligatoriu pe care l-a avut într-un sat de pe Câmpia Bărăganului, stabilindu-se în comuna Călan“. Din această localitate a fost ridicat în mai 1959, pentru a fi condamnat, pe 19 noiembrie, de Tribunalul Militar Cluj, la 16 ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinei sociale“, revenind astfel şi acuzaţiile de fascism. După arestare, i-au fost confiscaţi banii şi naţionalizată o casă, iar el a fost dus la Gherla.
A fost eliberat în 1964, întorcându-se în localitatea natală, unde a fost forţat să lucreze la CAP. „Când a venit acasă s-a oprit la vale şi stătea jos pe un colţ de iarbă. Un vecin, bacea Lică, l-a văzut şi a trecut să-mi spună că era la vale. Am mers acolo după el şi l-am luat acasă. Era foarte slăbit şi palid“, povestea fiica lui.
Învață de la toate!
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie să apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,
Cum trebuie să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti.
Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi,
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaș ca ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci!
„Celula mea era ca un mormânt“
Traian Dorz şi-a aşternut detenţia în volumul memorialistic „Hristos – mărturia mea“. Aici şi-a povestit anchetele: „Înjurându-mi Hristosul şi Dumnezeul meu, şi mama mea, începu să îmi dea palme peste faţă, cu pumnii în cap, cu genunchii în stomac“. Şi foametea îndurată în închisori: „Când primeam o bucăţică de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării“. Şi temniţa: „Celula mea era ca un mormânt. Când stăteam în picioare, ajungeam cu capul la tavan. Când stăteam întins pe priciul meu de o scândură, capul îmi ajungea la perete, iar picioarele în uşă“. Chiar în aceste condiţii vitrege, Traian Dorz a continuat să compună poezii creştine: a memorat peste 300 de opere, pe care le-a transcris pe hârtie după eliberare. Însă nici asta n-a fost uşor, căci era urmărit în permanenţă de securişti, chiar la colţul casei. Iar dacă vedeau lampa pâlpâind, i se striga fără ruşine: „Ştii că n-ai voie să scrii!“. Dar a scris.
Ultima încercare a regimului comunist de a zădărnici activitatea lui Traian Dorz a avut loc în 1982. „În 3 august, când a venit miliţianul Oros Aurel să-l aresteze eram în grădină. Tătuţa era pregătit pentru acest moment încă din timp, pentru că îmi spusese că deja îi arestaseră pe ceilalţi fraţi (n.r. – membri ai Oastei Domnului)“, spunea Florica. Motivul arestării bătrânului Dorz a fost „tipărire şi răspândire de literatură interzisă“. Numai că de această dată, cazul său a ajuns la Europa Liberă, iar Amnesty International a protestat faţă de încarcerarea lui. După câteva luni, a fost eliberat.
Traian Dorz a murit pe 20 iunie 1989, în cătunul natal. La funeralii au participat peste 10.000 de oameni, deşi autorităţile s-au străduit din răsputeri să-i oprească: „Având în vedere decesul lui Dorz Traian din Beiuş, judeţul Bihor, considerat conducător al asociaţiei religioase interzise «Oastea Domnului», a cărui înmormântare va avea loc probabil în ziua de 22 sau 23 iunie a.c., luaţi măsuri de intensificare a cunoaşterii stărilor de spirit din concentrările cu astfel de elemente şi în măsura posibilităţilor de a se acţiona legendat pentru împiedicarea deplasării conducătorilor şi altor adepţi către locul înmormântării“. Aceasta a fost directiva semnată de colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I Securitate. Nu s-a putut face nimic.
Sărbătoarea Paştelui la Periprava
Cei care l-au cunoscut pe Traian Dorz în penitenciar şi-au scris memoriile în volumul colectiv „In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veşnicie“. Unul dintre aceştia a fost preotul Iacob, care l-a cunoscut în timpul cât a stat la Periprava-Grind:
„Era prin anul 1960. Se apropiau Sfintele Sărbători ale învierii Domnului. În anul acela am avut un mare dar de la Părintele Ceresc, căci prin mijlocirea unui gardian credincios, pe nume Ioan Pocora, ne-a fost dat să primim vin curat, într-un flacon de medicamente. Astfel, Părintele Dimitrie Blidaru, în Sfânta şi Marea Joi a Patimilor, a săvârşit Sfânta Liturghie din bucata de pâine a fr. Traian Dorz, primită ca hrană în acea Sfântă Zi. Cu mare bucurie ne-am împărtăşit şi a doua, şi a treia zi; deci vinerea şi sâmbăta dimineaţa au fost împărtăşiţi şi deţinuţii din colonie, în număr de peste 1.500. Din aceste sfinte taine s-au împărtăşit şi greco-catolicii şi romano-catolicii, ca o dovadă a unităţii noastre în acelaşi mântuitor Iisus Hristos. În noaptea Învierii a fost rânduit de către noi ca schimbul 2, adică cel de la miezul nopţii, să fie făcut în fiecare dormitor de către preoţi, ca să poată în taină să murmure cântările Sfintei Învieri.
A doua zi, după ce a fost sunată «Deşteptarea» şi s-a rostit în dormitor «Hristos a înviat», a urmat o mare ispită. Părinţii preoţi au sfinţit fiecare bucata lui de pâine, ca să o împartă ca anafură şi pască celor deţinuţi. În izolare erau câţiva deţinuţi pedepsiţi şi cei care le-au dus dejunul au băgat în bucata de mămăligă şi bucata de anafură, dar aceasta a fost sesizată de unul din gardieni şi raportată la corpul de gardă. A venit comandantul şi, fiind informat că preoţii împreună cu fr. Traian s-au rugat, s-a predicat şi a fost sfinţită pâine cu această sfântă ocazie, a pus pe toţi preoţii în lanţuri, inclusiv pe fr. Traian. Preoţii şi fratele Traian au petrecut şapte zile de izolare, adică toată Săptămâna Luminată“.
Poet şi publicist, doar cu şcoala primară
Foto: Traian Dorz a ţinut steagul sus, în mijlocul ostaşilor Domnului, în iulie 1935, pe Muntele Găina; Sursa: Facebook/Traian Dorz
Traian Dorz s-a născut pe 25 decembrie 1914, în Livada Beiuşului, din judeţul Bihor, ca unic fiu al lui Constantin şi Maria Dorz. Ţărani săraci, părinţii l-au crescut simplu şi cu frică de Dumnezeu. Deşi îl învăţau treburile gospodăreşti, l-au trimis şi la şcoală. Copilul s-a afundat în biblioteci – aceea a şcolii şi a învăţătorului Savu Halbac –, citea tot ce-i pica în mână. Când a încheiat şapte clase primare, pe 7 iunie 1930, a primit drept premiu, din partea profesorului de Religie, cartea „Corabia lui Noe“, scrisă de preotul ardelean şi liderul Oastei Domnului Iosif Trifa. Lecturarea acesteia l-a determinat pe Traian Dorz să ade-
re la mişcare. A simţit chemarea: „În 8 iunie 1930, când m-am hotărât pentru Domnul intrând în «Oastea Domnului», singura mea carte religioasă era cartea «Corabia lui Noe», scrisă de părintele Iosif. Cartea asta era aceea care mă întorsese pe mine la Dumnezeu“, nota în „Istoria unei jertfe“. La vârsta de 15 ani, aşadar, i-a scris preotului Trifa, cerându-i să-l înscrie în Oaste şi să-l aboneze la ziarele „Oastea Domnului“ şi „Lumina Satelor“.
Aderarea la mişcarea religioasă însemna pentru tânărul Traian Dorz o evadare din universul rural, îngust, în care trăise. Era ca o schimbare de macaz a destinului. Curajul acesta s-a transferat mai departe: fără ştirea părinţilor, a susţinut cu succes admiterea la Şcoala de Arte şi Meserii din Beiuş. Aceştia însă nu i-au împărtăşit viziunea. I-au interzis să-şi continue studiile şi la Beiuş, şi la Liceul Militar din Târgu Mureş, unde a fost admis ulterior. În acelaşi timp, preocupările lui religioase i-au îngrijorat pe părinţi, care au căutat să-l însoare cât mai repede. Credeau că aşa nu va mai avea timp să umble brambura, misionar prin satele Beiuşului. La 18 ani, Traian s-a căsătorit cu Maria. Această uniune n-a schimbat situaţia de fapt. Ba dimpotrivă, a înrăutăţit-o.
Dorind să scape din chingile părinteşti, în 1934, acceptă propunerea lui Iosif Trifa de a merge la Sibiu. Aici avea să se dedice activităţii publicistice, mentorul său fiind convins de aptitudinile ţăranului neşcolit din Livada Beiuşului după ce îi citise şi publicase câteva poezii creştine. De-a lungul timpului, Traian Dorz a fost redactor la mai multe publicaţii ale Oastei: „Iisus Biruitorul“, „Ecoul“, „Glasul Dreptăţii“, „Ostaşul Domnului“, „Viaţa creştină“ şi altele. În aceeaşi perioadă, începe să lanseze şi primele volume de versuri: „La Golgota“ (1935) şi „Pe drumul crucii“ (1937).
În 1940, a fost luat pe front. Din cauza unei afecţiuni cardiace, a fost trimis rapid înapoi la vatră. La sfârşitul războiului, în 1945, alături de alţi „fraţi“ din Oaste, a mers la spitalul din Beiuş pentru a le duce alimente şi cărţi religioase soldaţilor ruşi răniţi. Peste un an, a contribuit la organizarea unei campanii de ajutorare a locuitorilor din Moldova, care era afectată grav de foamete. În 1948, a început perioada sa de conducere a Oastei Domnului în ilegalitate.
O organizaţie cu viziuni conservatoare
Mişcarea Oastea Domnului a fost fondată în 1923, de preotul Iosif Trifa (foto). Primul manifest a fost publicat în ziarul sibian „Lumina Satelor“, pe care preotul Trifa l-a coordonat până în 1934: autorul îi îndemna pe credincioşi să revină la valorile iniţiale ale creştinismului.
Pe lângă aspectul militant al organizaţiei, au fost impuse câteva reguli – mai degrabă, restricţii. Ostaşii Domnului trebuiau să lupte împotriva alcoolului şi, bineînţeles, să se abţină de la a consuma. Iosif Trifa explica, în volumul „Ce este Oastea Domnului“, că alcoolul e unealta diavolului şi cea mai mare biruinţă a lui. „Ostaşii Domnului să se rupă dintr-o dată, cu totul, de orice fel de băuturi alcoolice“, spunea preotul. Obiectivul era şi mai uşor de atins, adăuga el, dacă membrii evitau cu desăvârşire să participe la orice fel de petreceri, care se încheiau, inevitabil, „în beţii şi jocuri nebune“. În afară de asta, le era interzis şi să profereze invective – un păcat în faţa lui Dumnezeu –, şi să fumeze – „lucru urât şi urâcios“.
Mişcarea a avut, însă, un ecou nesperat în perioada interbelică, alimentat şi de condiţiile socio-economice ale vremurilor. Conform spuselor preotului Trifa, în 1936, Oastea avea peste 100.000 de adepţi în toată România Mare. Dacă iniţial Oastea Domnului a primit susţinerea Mitropoliei Ardealului, în timp, relaţiile s-au degradat. Chestiuni de vanitate şi de bani. Aşadar, în 1935, mitropolitul Nicolae Bălan l-a exclus pe Iosif Trifa din rândul preoţimii. Din anul următor, mişcarea a intrat sub ascultarea directă a lui Bălan. Iosif Trifa a murit, din cauza tuberculozei şi a cancerului de colon, în 1938.
Din 1948, când la conducerea Oastei a venit Traian Dorz, mişcarea a fost scoasă în afara legii de comunişti. Mai mulţi „fraţi“ au fost arestaţi, fiind acuzaţi că „răspândesc literatură interzisă“, că „uneltesc împotriva orânduirii sociale“, că sunt „duşmani ai poporului“. Desigur, au existat şi acuzaţii de colaborare cu Mişcarea Legionară – unele întemeiate pe dovezi, altele, nu.
După 1990, Oastea a fost reabilitată de Sinodul BOR. Astăzi, are sediul la Sibiu, unde deţine şi o editură, o librărie şi o tipografie. În continuare membrii mişcării au viziuni conservatoare: militează împotriva avorturilor, a relaţiilor homosexuale şi a răspândirii cultelor neoprotestante (doar aceasta din urmă fiind o moştenire
Preluat de pe net 20 august 2020, până una alta poate ține loc de recenzie și la romanul „Ce greu a fost în noaptea asta – Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste” de Al. Florin Țene în ediția 3673 din 20 ianuarie 2021, pus aici din volumul 27, antologii, „Istorii, comentarii, miscellanea”, de Ion N.Oprea, Ed. Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, 2020.
Ion N.Oprea, Iași, 28 ianuarie 2021.
|
|
- Lansarea romanului „ Ce greu a fost în noaptea asta!-Viața poetului Traian Dorz între realitate și poveste” de Al.Florin Țene
- ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, un roman al iubirii creştine
- Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!
- Cu cartea, ca-n viaţă…Traian Dorz –cu o bibliotecă scrisă de el, insuficient valorficată spiritual…
- UN ROMAN AL EVIDENŢELOR SUFLETEŞTI. CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA! – de AL. FLORIN ŢENE
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania