Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

CARTEA LUI IONUȚ CARAGEA – UN ARHIPELAG DE POEME

Primit pentru publicare: 25 Oct. 2020
Autor: Silvia BODEA SĂLĂJAN, Oradea
Publicat: 28 Oct.  2020
©Silvia Bodea Sălăjan, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

CARTEA LUI IONUȚ CARAGEA – UN ARHIPELAG DE POEME

Ionuț Caragea este cu adevărat un fenomen în poezia românească și nu numai, spun asta ținând cont de premiile de prestigiu primite în Franța. A scris mult, raportat la vârsta lui, dar ceea ce este important este că a scris și scrie bine. Am avut onoarea să-l cunosc, virtual, și să-i citesc poeziile din trei volume, iar acest lucru este pentru mine o adevărată sărbătoare a sufletului. Nu sunt critic literar, ci iubitoare de poezie de calitate, motiv pentru care nu am putut lăsa în tăcere câteva gânduri care s-au desprins în urma lecturării fiecărui poem. Ceea ce m-a surprins este că n-am găsit nimic în exces: nici metafore, nici comparații, nici epitete, ci totul acolo unde trebuie și atât cât trebuie pentru a crea poezie în adevăratul sens al cuvântului. Cu aceeași ușurință scrie în vers clasic, dar și în structuri moderne. Versul curge de la sine, nu este ”dictat”, nici ” construit”, și se observă încă de la prima lectură ”slova de foc”, adică harul, talentul cu care a fost înzestrat.

M-a impresionat în mod absolut volumul ”O scânteie pe coridorul umbrelor” (Ed. Ecou Transilvan, Cluj, 2020) deoarece rezonez cu sentimentele și trăirile poetului. Am întâlnit aici o poezie în care tristețea devine durere existențială, trăită și retrăită la maximum. O poezie în care glasul poetului devine ”scrisoare fără răspuns” (Murmurul speranței) sau ”o tăcere rătăcită” în cuvântul în care ”fiecare bătaie de aripă” se metamorfozează ”într-o candelă a speranței”. Firavă speranță și firavă lumină, abia perceptibile, care pot, însă, transforma larva în fluture. Este aici un îndemn subtil și elegant la singura șansă a supraviețuirii: credința. ” Tot întrebându-mă și iar întrebându-mă/ m-am întâlnit cu Iisus/… El mi-a prezentat nevăzuții Săi îngeri/ apoi și-a scos desaga cu prescură/ iar eu mi-am scos inima din piept/ și-o priveam în palmele Sale…”( Imn umbrei”)

Poetul este ”vorbitor în numele umbrei”, iar umbra lui este o punte ce leagă ”greșelile trecutului” de un viitor nesigur, ”teama de necunoscut”, un timp în care ”moartea se plimbă grațioasă/ ca o lebădă neagră”. Este cu siguranță timpul pe care îl parcurgem în prezent, copleșiți de fricile ce năvălesc peste noi din toate părțile, copleșindu-ne. Cu toate acestea, umbra devine metaforic posibilitatea renașterii din arderea care înalță flăcări ca aripile ”păsării negre” spre cunoașterea de sine. Deși vorbește despre speranță, culoarea des întâlnită este negru și uneori albul: ”sunt două continente… continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei…”, adică poetul, aș spune eu, și omul social .  Există și un al treilea continent ”femeia, da, femeia” care-i oferă împlinirea prin iubire și care, la rândul ei, îi va dărui eternitatea: ”în care mi-am îngropat iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări nemurirea”.

Este aici, din nou, un licărit de speranță și, poate, o sugestie a mitului păsării Phoenix sau un îndemn la reflecție, pentru că, până la urmă, orice conștiință poate fi, cel puțin pentru un timp, ”o scânteie prinsă între două umbre”. Îți mulțumesc, Ionuț Caragea, pentru darul de suflet pe care l-ai împărtășit cu mine, în aceste zile, citindu-ți poeziile!

Silvia Bodea Sălăjan, Oradea, 21 octombrie 2020