ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Cărțile care ne-au unit întotdeauna

Primit pentru publicare: 22 Oct. 2018
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 23 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

       Zestrea culturii scrise a poporului român este impresionantă, atât sub aspect valoric cât și cantitativ.Un loc important în acest tezaur îl ocupă cartea, acest nobil mesager al gândirii umane, despre care Mihail Sadoveanu  spunea că, ,,îndeplinește nu numai minunea de a ne pune în contact cu semenii noștri depărtați în timp și spațiu, ci îndeplinește fapta de mirare de a ne face să trăim în afară de minciună, nedreptate și prejudecăți. În aceste urne sacre, în care poeții și cugetătorii și-au închis inimile, găsim acea putere fără moarte care mișcă umanitatea în progresul ei necondiționat.. ” Cele mai vechi cărți apărute în spațiul românesc datează  din secolul al XV-lea și au un profund caracter religios. Și când spun acest lucru, mă refer în mod deosebit la ,,Evangheliarul ” slavon al lui Nicodim (1405 ) la ,,Evangheliarul ” slavo-grecesc din 1429 al lui Gavril Uric, apoi cărțile tipărite de Macarie ( Octoihul, Molitvenic, Apostolul ) sau de către Coresi ( Liturghier, Psaltire), cele tipărite de mitropolitul Varlaam ( Cazania- 1643, Cartea românească de învățătură, Noul Testament de la Alba Iulia- 1648 ), Dosoftei  (Psaltirea în versuri ) și nu în ultimul rând ,,Biblia de la București ”, 1688, numită și ,,Biblia lui Șerban Cantacuzino”). Chiar dacă au fost scrise în limba greacă, slavonă, latină și apoi în limba română, ele sunt purtătoare de nobile idealuri . Pe linia originii neamului românesc se înscriu și cronicile lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, cu nemuritoarele lor ,,Letopisețe… în care este menționat faptul că, ,,toți românii de Rîm se trag ”. Tendința principală, mărturisită încă din secolul al XVI-lea, de autorii, editorii și tipografii cărților, era să scrie cărți pe înțelesul tuturor românilor :,, scrisu-v-am această psăltiri… pre limbă românească, să vă fie de învățătură și grămăticilor…”(Coresi,1570 ).O altă tendință era glorificarea originii latine a limbii și poporului român prin care se evidenția o consecință firească : unitatea de limbă, ceea ce însemna că limba română a cărților tipărite trebuie să fie una și aceeași pentru toți românii. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cartea marchează o evoluție importantă, aflându-se sub influența unor evenimente istorice din lupta poporului nostru pentru emancipare națională și socială. În Transilvania, corifeii Școlii Ardelene realizează prin intermediul slovei tipărite o politică culturală ale cărei țeluri nobile priveau recunoașterea deplină a egalității social-politice și culturale a populației românești, majoritare din Transilvania : Samuil Micu scrie în 1806 ,,Istoria, lucrurile și întâmplările românilor pe scurt ”, Gheorghe Șincai, ,,Hronicul românilor și a mai multor neamuri ”, 1808, iar Petru Maior, ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia ”, 1812 . Cel care inaugurează o epocă nouă în istoria cărții și a tiparului românesc este scriitorul și editorul Ion Heliade Rădulescu care, în 1830 cumpără ,,Tipografia de la Cișmeaua lui Mavrogheni ”, editând pînă în 1848, circa 195 de lucrări. Ele au jucat un rol important în pregătirea spiritului revoluționar, în sensibilizarea societății la ideile noi, favorabile progresului social. În tipografia lui au apărut scrierile reprezentanților de frunte din acea epocă. Drumul cărții și al spiritului de unitate națională a fost  continuat de reprezentanții curentului pașoptist, care cuprindea operele celor mai cunoscuți autori : Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă, Nicolae Bălcescu, Andrei Mureșanu ș.a. Peisajul editorial al cărții se lărgește și mai mult în perioada premergătoare Marii Uniri , când scriitorii , Octavian Goga, Lucian Blaga, George Coșbuc, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și alții tratează în operele lor necesitatea împlinirii marelui vis al poporului nostru. Chiar dacă în Transilvania, condițiile social- politice au diferențiat parțial evoluția activității editoriale, tipărirea cărții în limba română a continuat în centre cunoscute epocii anterioare, Viena, Buda, Blaj, Sibiu, dar mai ales în acest din urmă centru de început și tradiție culturală, unde și-a desfășurat activitatea Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ”, înființată în 1861. Circulația neîntreruptă a cărții românești pe tot cuprinsul patriei, încă de la începuturile ei și pe tot parcursul veacurilor, a ținut trează flacăra conștiinței naționale. Granițele vremelnice și arbitrare nu au putut stăvili răspândirea ideilor progresiste. Unitatea spirituală a poporului nostru, s-a păstrat și datorită cărții, iar mesajul său a devenit realitate prin actul de voință al poporului săvârșit la 1 Decembrie 1918.